Ecouri ale zilei de 1 Decembrie 1918

Împrejurările vieţii m-au făcut să-mi duc existenţa în Ardeal mai mulţi ani, aproape toată tinereţea mea. Multe erau diferenţele între Ardeal şi partea de sud a ţării, de unde veneam: portul, graiul, obiceiurie, comportamentul… Obişnuită cu firea zgomotoasă şi adeseori explozivă a bucureştenilor, muntenilor sau a oltenilor, ajunsă în Ardeal, nu conteneam să mă mir de vorba liniştită şi comprtamentul mai supravegheat al locuitorilor de pe aceste meleaguri. Chiar când erau mai expansivi, comportamentul avea frâu bine strunit.

Deşi România are un spaţiu mic faţă de alte ţări, unitatea în diversitate îi dă un spor de frumuseţe. Un exemplu semnificativ pentru comportamentul mai temperat al ardelenilor, mi s-a părut că se desprinde semnificativ dintr-o relatare a unui detaliu din timpul marelui eveniment trăit cu mare intensitate de oameni la 1 Decembrie 1918.

Unui mai vârstic prieten, oftalmologul Coriolan Bucur, îi plăcea să-mi povestească despre impresiile tatălui său, preotul Iuliu Bucur din Târgu-Mureş care a participat la adunarea din Alba-Iulia, participare cu un entuziasm pe care l-a purtat în suflet pâna la fârşitul vieţii.

Entuziasmul acelor zile care cuprinseseră zările, făcea ca bucuria lăsată în voia ei să zboare până în înaltul cerului. Pentru prima dată şi spre durerea noastră, pentru singura dată, România se afla între hotarele ei fireşti, cu toate provinciile. Imaginea acestei Romanii „dodoloaţă” cum ne spune Lucian Blaga, nu am mai avut-o din 1940 încoa şi nu o putem încă întrezări curând. Atunci era marea

Citeşte tot articolul