Comemorare Ştefan Goanţă

Printre activităţile culturale organizate de Fundaţia Ateneul Cultural „Ştefan Goanţă”, se regăsesc cele de cinstire a memoriei mentorului său spiritual. Adunaţi la CASA lui Ştefan Goanţă – crucea de la căpătâi poartă inscripţia „Casă, dulce casă!” – prieteni, dascăli şi tineri au evocat personalitatea celui care exact cu doi ani în urmă a participat cu proză scurtă şi cu imagini adecvate la antologia clujeană „Varză à la Cluj”.

În octombrie 2010, a apărut la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca eseul „De ce (mereu) Mioriţa”. Dacă nu l-aţi citit, v-aş sugera s-o faceţi pentru a înţelege mai bine această perlă a literaturii noastre, care a devenit subiectul unor ironii – puţin spus – chiar şi pentru unii dintre oamenii noştri de cultură. „Mioriţa este o replică pământească, un ajutor de nepreţuit adus propagării, pământenizării ideii de jertfă supremă a ciobănaşului după modelul jertfirii pe cruce a lui Iisus spre mântuirea omului şi izbăvirea lui de frica ancestrală de moarte şi de veşnicia ei.[...] fără a fi vorba despre un S.O.S., Mioriţa reprezintă unul dintre ultimele bastioane ale spiritualităţii noastre în calea inerentului tăvălug civilizator, paradoxal, sălbatic, prin puterea distructivă a vieţii afective, a doua sau întâia dimensiune a omului, partea dumnezeiască a lui” – afirma Ştefan Goanţă într-o discuţie cu criticul literar Irina Petraş (septembrie 2010).

Amintind de piesele lui Caragiale, O noapte furtunoasă şi O scrisoare pierdută, în care politicienii s-au recunoscut şi apoi au interzis prezentarea spectacolelor cu aceste opere, unul dintre vorbitori ( A. Vlad ) a spus: Profund cunoscător al celor mai diverse medii, epigramist redutabil, opera lui Ştefan Goanţă este o subtilă critică la adresa contemporanilor, multe dintre personajele sale fiind întruchipări ale mult trâmbiţatului „om nou” din epoca ceauşistă, abia acum manifestat puternic în viaţa politică, social-culturală românească. În romanul „Altarul de nisip” , bunăoară, personajul este lipsit de însuşiri, aidoma „omului fără însuşiri” al lui Musil, dar el este peste tot, urmăreşte cu tenacitate „rezolvarea sarcinilor”, precum aleşii noştri care se ţin puternic de scaunele din parlament. Mulţi dintre parlamentarii şi aleşii noştri de la primării, consilii judeţene etc. se regăsesc în „licenţiatul” din romanul „Vinul de piatră” . Nu mai vorbesc de teatrul său, în care „maniera este parodică şi parabolică”, aşa cum arată Irina Petraş. „Dar se parodiază nu o formulă teatrală, nu o piesă anume, ci teatrul însuşi al vieţii. Ca şi în cazul prozei, autorul nu se mulţumeşte cu rolul său tradiţional şi nici nu renunţă la „cuvintele puterii”. Altfel spus, pentru Ştefan Goanţă literatura nu e oglinda purtată de-a lungul unui drum, ci drumul însuşi gardat de oglinzi labirintice, gata să deformeze până la a pune sub semnul întrebării o anume interpretare a realităţii. Ce parodiază el în cărţile sale, iar în teatru cu şi mai multă apăsare, e încremenirea în locul comun al atitudinii faţă de propria viaţă. În plus, parabola este utilizată pentru a deschide ameţitor perspectiva şi a dat adâncime umorului galben obţinut prin efectele parodice.”(Irina Petraş) În piesa „Două mii şi…” personajele sunt atât de dezumanizate, încât nici nu au nevoie de nume, „toate marile locuri comune ale vieţii şi morţii sunt forfecate cu un haz macabru, silite să-şi arate falsitatea, ineficienţa, îngustimea” (Irina Petraş). Singurul care nu reuşeşte să treacă de peretele gropii e Omul, un figurant, robul de până acum al celorlalţi. „Comicul e de domeniul sarcasmului, al grotescului, dar rămâne totuşi în registrul comediei, salvat fiind de ceea ce am putea numi logica absurdului şi demitizarea prin mijloacele comediei a unei realităţi ridicate prin inedit la graniţa cu irealul uman, din păcate, în ofensivă” (Ileana Petrean) . În Piesa „Comedie cu morţi” (Ţărăniada), acţiunea se petrece în viaţa răvăşită a satului în care avalanşa sufocată de „noutăţi”, de partide, de democraţii… personale, de poleieli, de sărăcie a creat un mozaic uman demn de un nou Turn Babel după încurcarea limbilor. Legile nescrise ale pământului au fost abandonate, cele scrise nu se iau în seamă, viaţa se trăieşte de fiecare pe cont propriu. Ce ne trebuie mai mult? Este exact situaţia creată de guvernanţii noştri de după 1989.

Revenind la roman, împărtăşim opinia lui Vlad Sorianu potrivit căreia, adesea, rămân în umbră „romane unice în literatura noastră de după 1989, precum

Zodia Ţârului, de Ştefan Goanţă”. Personajul principal din acest roman „avea geniu, geniul răului primordial care corespundea întru totul urâţeniei sale fizice”. Iar esenţa unui asemenea rău este nevoia distrugerii fără nicio explicaţie. „Ţâru pare că loveşte satul, ca matrice umană şi religioasă, cu o îndoită înverşunare: a istoriei ( fie că e vorba de capitalism sau comunism – la un moment se spune chiar că preceptul acestor «oameni noi» este: «Un bun comunist poate să fie şi un bun capitalist»…) şi a urii celor înstrăinaţi de valorile satului tradiţional românesc”.(Vlad Sorianu)

Un tânăr a preluat ideea lui Ovidiu Costinaş , absolvent de filosofie, potrivit căreia opera scriitorului ar merita „pe deplin multe tomuri de exegeze”, dar este cam sceptic şi el, deoarece se vor găsi puțini să aprecieze opera lui, „în societatea contemporană majoritatea regăsindu-se în personajele create de Ștefan Goanță. Se vor scrie astfel multe exegeze mentale, asta ca forme de catharsis existente doar în conștiința celor care au curajul să și-o consulte în intimitate”.

În acest caz, ce se întâmplă cu aprecierea la adevărata valoare a operei unui scriitor care a plecat pe neaşteptate, poate, într-o lume mai bună?! – se întreabă un alt vorbitor ( Ral. Iliese) . Spiritul său critic să devină un impediment în recunoaşterea valorii sale? Exclus! Orice critic literar care se respectă apreciază obiectiv, fără nicio părtinire cărţile ce i se încredinţează. Adevărata critică literară, dacă există, trebuie să-şi facă datoria faţă de textul scris.

Moderatorul acestei întâlniri a concluzionat că se poate afirma, fără nicio reţinere, că Ştefan Goanţă este un reprezentant al spiritului critic românesc şi trebuie să acceptăm actualitatea operei sale, atât pe latura ei comică, cât şi pe cea tragică. Să ne gândim că societatea românească nu are nevoie de scriitori neutri, ci de spirite critice, a căror operă să ne arate aşa cum suntem, iar nu aşa cum ne-ar plăcea să fim.

Să nu uităm cuvintele lui Caragiale care afirma în 1906: „Urmaşii noştri vor plânge, căci noi am râs destul.”

Fundaţia Ateneul Cultural „Ştefan Goanţă” va continua să organizeze activităţi culturale , marcând momente remarcabile din cultura românească şi universală. Celebrarea unor personalităţi marcante ale literaturii şi artei româneşti şi universale se va realiza în cadrul Clubului Iubitorilor de Cultură.

 

 

Citeşte tot articolul