Inelul de aur – Povestea iubirii dintre George Enescu si Maria Cantacuzino (Maruca)

Avem deosebita placere sa va invitam, pe data de 30 ianuarie 2013, ora 17, la Librăria Mihail Sadoveanu (Bdul Magheru 6-8), unde se va lansa romanul “Inelul de aur – Povestea iubirii dintre George Enescu si Maria Cantacuzino (Maruca)”, de Ion Topolog.

Vor lua cuvantul:

Prof.univ.dr. Mariana-Virginia Lazarescu, Universitatea Bucuresti

Conf.univ.dr. Flavius Baias, Decan Facultatea de Drept Bucuresti

Prof. Gabriela Gheorghe Simionescu

Ioana Parvulescu, scriitoare

Moderator: Geta Munteanu, dir. Libraria Sadoveanu

 

 

 

Citeşte tot articolul

Podul se sprijină şi pe maluri

PODUL SE AFLA ÎN FAŢA MEA

Podul se afla în faţa mea unind cele două maluri ale râului de munte ce se revărsa cu mândrie la vale având vuietul pătrunzător al torentului ce nu admite obstacole în faţa sa. Culoarea sa tulbure, de mâl proaspăt adus de undeva de dincolo de cuprinsul privirii, mă fascina prin nenumăratele sale nuanţe de gri mai mult sau mai puţin întunecate. Era ca un tablou ce se desena continuu de un artist nevăzut interesat de formele neobişnuite ce se conturau pe suprafaţa apei cu şerpuiri line urmate de vârtejuri neaşteptate ce îmi creau un sentiment de permanentă surpriză.

Primordialitatea forţelor naturii ce mereu se transformă, îşi schimbă chipul, de fiecare dată purtând o altă înfăţişare, se împletea cu tumultul curgerii generând un spectacol unic având un singur mare protagonist în acele clipe: Râul. În opoziţie cu el, parcă desprins dintr-o poveste, un pod, construit peste măreţia adâncului de ape, încerca să unească ceea ce natura fie a ignorat, fie nu a dorit să o facă, mai precis cele două maluri.

 

CU UN EFORT PROMETEIC

Cu un efort prometeic, podul se străduia să realizeze o corespondenţă spaţială între cele două tărâmuri delimitate de curgerea apelor, un gest făcut cumva împotriva aşezării iniţiale a lucrurilor. Pentru aceasta, mai mulţi piloni erau plasaţi chiar în mijlocul şuvoiului nemulţumit de aceste obstacole străine aflate chiar pe domeniul stăpânirii sale. Aceşti piloni, greu încercaţi de-a lungul timpului, îşi înălţau talia lor zveltă către cer, susţinând, ca nişte coloane de templu, planşeul de beton armat al podului, care astfel întărit, putea să realizeze imposibilul comunicării dintre cele două maluri.

Dar să nu ne închipuim că râul accepta supus noua sa condiţie prin această uzurpare a puterii şi negare a misiunii sale de a despărţi spaţiul acestui pământ. Dacă în trecut s-a mulţumit doar să inspire teamă celor ce nu i-ar fi respectat curgerea în timpul traversării cu bacul, pluta sau barca, de data aceasta a trecut la o cu totul altă strategie, şi anume, de a nărui de la rădăcină trufia acestei construcţii, muşcând adânc la baza pilonilor, surpând cât mai mult posibil din cele două flancuri ale sale şi punând astfel în primejdie întreaga structură a măreţului pod.

 

NICI OAMENII NU S-AU LĂSAT MAI PREJOS

Însă nici oamenii nu s-au lăsat mai prejos, după fiecare stricăciune comisă revenind cu forţe proaspete şi mânuind invenţiile lor cele mai năstruşnice în materie de construcţii: betonul armat şi oţelul forjat în piese de rezistenţă dintre cele mai diferite. Astfel, folosind strania adeziune a particulelor de calcar transformate în praf de ciment, omul reuşea de fiecare dată să îşi susţină fragila sa invenţie, în timp ce râul părea că nu are nicio şansă de câştig.

Înzestrat cu macarale puternice şi buldozere capabile să mute munţii din loc, Omul înfrunta eroic Natura, încercând să îi pună chingi şi legături prin care să o controleze, aşa cum se îmblânzesc fiarele pământului până se transformă în animale domestice supuse voinţei stăpânului lor. Cine se putea compara cu forţa tehnologiei de ultimă generaţie prin care ştiinţa construcţiilor încerca să redefinească spaţiul terestru conform cu dorinţele şi aspiraţiile rasei umane? Cine putea să se opună lamelor de oţel ale buldozerelor şi cupelor excavatoarelor, care modelau stâncile după bunul lor plac? Astfel, Omul părea că este un continuu învingător al Râului, acesta din urmă fiind adăugat pe lunga listă a sclavilor ţinuţi în lanţuri şi mânaţi după dorinţă.

 

DAR TOATE ACESTEA AU DURAT O VREME

Dar toate acestea au durat până când printr-o lucrare meşteşugită, subterană şi tăcută, vicleana curgere de apă a reuşită să se infiltreze şi să compromită în adâncime structurile de rezistenţă de pe ambele maluri. Astfel, cu ocazia unei revărsări de primăvară a izbutit să surpe susţinerea pe care pământul o oferea podului. Cu toate că pilonii rezistau eroic, stând la datorie asemenea unor soldaţi credincioşi în adânca beznă a nopţii, podul a rămas lipsit de sprijinul ţărmurilor pe care le unea.

La început a fost un moment de ezitare, în care forţele generate de tensiunea din interiorul betonului armat au încercat să se redistribuie într-o nouă configuraţie de echilibru. Dar ulterior, depăşindu-se încărcarea proiectată pentru părţile laterale ale podului, acestea s-au frânt asemenea aripilor unei păsări lovite de gloanţele unui vânător iscusit. La scurt timp, cu un trosnet amarnic, s-au prăbuşit blocuri mari de material din podul de odinioară, care de îndată au fost cu lăcomie înghiţite de apele cele mari ale râului.

 

MALURILE AU FOST DIN NOU SEPARATE

Din cauza tangajului structurii de dinainte de prăbuşirea laturilor, pilonii şi-au schimbat poziţia, înclinându-se ameninţător, până când târâţi de forţa gravitaţiei s-au prăbuşit în mijlocul apelor, ce în scurt timp i-au transformat în nişte resturi puse în mişcare asemenea unor stânci rebele târâte spasmodic la vale. Şi astfel, malurile au fost din nou separate pentru o lungă perioadă de timp, aşezate din nou în condiţia lor originară, destinată de către Natură, în armonie cu legi universale ce nu suportă schimbare.

Însă între aceste două maluri, se profilau încă rămăşiţele dispersate ale podului, creaţie de la început sortită provizoratului şi distrugerii, ca mărturie a finalului înfruntării dintre Om şi Natură. În zadar constructorii s-au deplasat ulterior la faţa locului şi au căutat o explicaţie la ceea ce se întâmplase. Viclenia râului fusese mai iscusită decât tot ceea ce se prevăzuse în faţa planşelor de proiectare, iar maşinăriile puternice nu fuseseră de niciun folos în faţa inteligenţei telurice a forţelor primordiale, care de fiecare dată scăpau cumva controlului deplin. Din nefericire, considerând că are de-a face doar cu nişte „obiecte neînsufleţite” şi nu cu o inteligenţă plină de dibăcie, Omul îşi subestimase adversarul, din această cauză plătind consecinţele.

 

UN POD NOU ŞI MAI TRAINIC

În final, alţi constructori, mai iscusiţi decât primii, au realizat un pod mai trainic, dar nu înainte de a-i consolida puternic malurile, inserând în secţiunile de susţinere trainici piloni de beton armat îngropaţi în pământ. În plus, structura nu a mai fost ridicată în zona de eroziune maximă a râului, ci acolo unde puterea sa era considerabil micşorată de profilul terenului pe care îl traversa. Acesta era podul pe care l-am revăzut câţiva ani mai târziu, având o deschidere mai largă, însă fiind mai bine aşezat, forţa râului fiind dispersată pe o lungime mai mare, teoretic incapabilă să mai genereze probleme ca în trecut.

Însă privind mai cu atenţie curgerea râului, fără să vreau, am distins în oglinda apei mâloase proiecţia podului răsturnat, fiindcă niciodată Natura nu se dă bătută. Pentru o vreme, ea pare docilă şi înfrântă, însă acesta este doar un joc al ei cu muritorii, fiindcă spre deosebire de noi, ea nu se grăbeşte, în cazul ei timpul având o cu totul altă dimensiune. De fapt, undeva, în adâncul pământului, Râul continua să îşi caute noi aliaţi pentru dărâmarea construcţiei ce sfida separarea spaţiului în conformitate cu harta propriul său curs. Mândria sa nu admitea ca vreodată să fie abătut de pe calea pe care în mod suveran şi-o alesese, ci mereu îşi va croi cu temeritate propriul său drum, indiferent de obstacolele pe care le-ar putea întâlni prin înaintarea sa.

Cât va mai trece până la următoarea confruntare? Nu pot face o estimare, însă Natura are o inteligenţă ce nu adoarme vreodată, supunerea ei fiind doar de conjunctură, lepădându-şi înfăţişarea ei blândă în chip neaşteptat la momentul oportun.

 

Octavian Lupu

Bucureşti

25.01.2013

 

Citeşte tot articolul

Cinci decenii de diplomaţie

O CARTE CARE UMBREŞTE CARIERA UNUI DIPLOMAT

(Maria Dobrescu. Cinci decenii de diplomaţie. Despre relaţiile româno-albaneze într-un dialog cu ambasadorul Gheorghe Micu, Editura Privirea 2011)

Tiberius Puiu

O asemenea carte trebuie să stârnească interesul oricărei persoane care doreşte să cunoască mai mult despre Albania şi despre diplomaţia română, în timpul comunismului şi imediat după aceea. De asemenea cartea prezintă interes pentru membrii comunităţii albaneze din România, care pentru o lungă perioadă au fost lipsiţi de informaţii despre ţara lor de origine. Evident că persoana cea mai autorizată pentru a prezenta evoluţia politică, economică şi culturală a Albaniei din ultimii şaizeci de ani este ambasadorul Gheorghe Micu. Legat de aceasta ni se pare straniu modul în care este prezentată cartea. Deşi pe coperta ei avem fotografia ambasadorului Gheorghe Micu, şi deşi acesta este cel care prezintă informaţiile şi datele privind cele de mai sus, ca autoare este indicată Maria Dobrescu. Evident că normal ar fi fost ca autor să fie menţionat ambasadorul Gheorghe Micu, iar Maria Dobrescu să fie indicată ca interlocutor al persoanei intervievate. Aşa ar fi impus respectul datorat bogatei şi îndelungatei cariere a ambasadorului Gheorghe Micu.

Rolul „autoarei” îl descoperim în întrebările naive şi cele de tipul „nu-i aşa că…”. Acestea, au de fapt menirea ca ambasadorul să spună cât mai puţin despre Albania, despre orientările politice ale acestei ţări, despre relaţiile cu ţările învecinate (mai ales cu Iugoslavia). Cartea este plină de fotografii, care în majoritatea lor nu au nici o legătură cu relaţiile româno-albaneze. Astfel cititorul nu primeşte nici o informaţie privind conflictul îndelungat cu Iugoslavia (mai toată perioada comunistă Albania a fost prietenă cu ţările care nu aveau relaţii bune cu Iugoslavia), nici despre relaţiile Albaniei comuniste cu numeroasa populaţie albaneză din Iugoslavia şi Grecia. Este clar că aceste limitări sunt impuse de „autoare” şi acestea coincid cu poziţia „deputatei” albaneze care, în lunga sa perioadă de activitate în Parlamentul României, nu a vorbit niciodată despre problemele cu care se confruntau albanezii (din Albania sau Kosova), pentru a explica aceste probleme opiniei publice româneşti sau pentru a-şi manifesta simpatia faţă de cauza albaneză. Interesant este faptul că în aceeaşi perioadă deputatul minorităţii sârbe în Parlamentul României a votat împotriva majorităţii, pronunţându-se împotriva bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei. La fel publicaţiile minorităţii armene din România critică politica externă a ţării noastre, deşi sunt subvenţionate de guvernul României. De altfel pentru „deputată” şi „Liga” pe care o reprezintă, Kosova nici nu există.

Este de lăudat activitatea ambasadorului Gheorghe Micu în legătură cu aromânii din Albania, dar în ceea ce priveşte casa „Iorga” ni se pare că o soluţie potrivită (bazată pe reciprocitate – principiu de bază al diplomaţiei) ar fi fost susţinerea unui centru cultural albanez la Bucureşti în paralel cu retrocedarea casei „Iorga”. Sunt multe menţiuni care stârnesc uimirea: Ufa este capitala Başkortostan-ului, nu a republicii autonome Kirkizia (?!); în limba română nu s-a folosit niciodată prescurtarea US pentru Uniunea Sovietică, ci URSS; agenţia chineză de ştiri se numeşte Xinhua. Cum să înţelegem fraza: „România a fost singura ţară care a sfârşit-o cu regimul comunist printr-o revoluţie sângeroasă şi violentă, în cursul căreia conducătorii ei au fost executaţi (ai revoluţiei?!)”. Probabil că în loc de roţile dinţate ale poliţiei secrete era mai nimerit să se spună „angrenajul poliţiei secrete”. Sunt prea multe exemplele de acest gen pentru a le menţiona pe toate. Dacă Hoxha a condus Albania între 1944 şi 1985, nu se poate spune că este o perioadă de aproape 50 ani.

Cântecul despre care se spune că a fost prezentat în limba română cu ocazia vizitei unei delegaţii române în China avea un mesaj clar, se numea „Aceasta este Moldova mea!” şi credem că acest lucru trebuia arătat în mod clar în carte. De altfel nu înţelegem faptul că ambasadorul Gheorghe Micu nu a întâlnit deloc basarabeni în timpul misiunii sale în URSS. Privind relaţiile româno-albaneze ar fi fost interesant să se menţioneze (nu vedem de ce acum acest lucru ar fi un secret) că ministrul transporturilor din Albania, Luan Babameto, şi-a exprimat în anii ’70 dorinţa de a vizita România, dar propunerii nu i s-a dat curs de către partea română, deşi Babameto menţionase că este aromân şi se ştia că face parte din anturajul lui Enver Hoxha. Este păcat că nu se vorbeşte în carte despre lucrarea lui Vahbi Bala, care a scris despre relaţiile culturale româno-albaneze. În anul 1960 nu au avut loc conferinţe ale partidelor comuniste şi muncitoreşti, ci consfătuiri (aceasta a fost denumirea oficială). La aceste consfătuiri albanezii au apărat poziţia chineză, care era puternic criticată de sovietici. Din acel moment albanezii, ţinând isonul chinezilor, i-au denumite pe sovietici ca revizionişti.

Nu înţelegem de ce nu s-a efectuat o documentare în arhiva Ministerului Afacerilor Externe al României şi respectiv în Albania, pentru a da o bază concretă multora dintre afirmaţii. Ar fi fost interesant de auzit mai multe despre colaborarea albano-chineză în domeniul politic, despre reţeaua de partide marxist-leniniste sprijinite de cele două ţări, activitate care a constituit într-o perioadă principalul aspect al politicii Albaniei comuniste. Din surse verificate aflăm că Gheorghe Micu nu a fost în Albania în timpul evenimentelor sângeroase din 1997, iar în carte apar dezinformaţii despre acest subiect. Nu înţelegem de ce nu apar în acset „manifest” diplomatic numele celor doi veterani ai comunităţii albaneze din România, Gelcu Maksutovici şi Baki Ymeri. L-am auzit cândva pe ambasadorul Gheorghe Micu vorbind despre Kavaja ca fiind o „Timişoară” a Albaniei, precum şi despre familia albano-română a unui medic din Kavaja. În carte nu este nimic despre aceasta. Oare de ce? Nu a dat voie ALAR?

Această ocazie ne aduce aminte de denunţul întocmit la inspiraţia ALAR împotriva Uniunii Culturale a Albanezilor din România, publicat în „Cronica Română” (2001). Oare care dintre „activiştii ALAR” avea legături cu lumea literară pentru a-l convinge pe Răzvan Voncu să semneze un articol despre UCAR şi să calomnieze o revistă şi persoane pe care nu le cunoştea? O faptă tipică în genul colaborărilor la „Sigurimi”. În final, din păcate este vorba despre o carte care umbreşte respectabila carieră diplomatică a ambasadorului Gheorghe Micu, probabil datorită politicii consecvente a ALAR şi a „deputatei” Oana Manolescu, care se bazează pe o atitudine cel puţin ciudată faţă de Albania şi problemele albanezilor din alte ţări.

Citeşte tot articolul

Seara culturală ,,Mihai Eminescu’’ în Arganda del Rey – Madrid

Primăria din Arganda del Rey în colaborare cu Asociaţia socio-culturală ,,Dor Română organizează sâmbătă, 19 ianuarie 2013, cu începere de la orele 17.00: Seara culturală ,,Mihai Eminescu. Evenimentul va avea loc în incinta Conservatorului de Muzică Monserrat Caballe din Arganda del Rey (Camino de Molino, 1) şi are ca invitaţi: Asociaţia culturală „Juan Ramon Jimenez şi Lucian Blaga” şi Uniunea Scriitorilor şi Artiştilor Români din Spania.

 

 

 

 

 

 

Programul serii:

 

1. Cuvânt înainte al preşedintelui Asociaţiei socio-culturale ,,Dor Română: Vasile Moldovan.

2. Microrecital pe teme eminesciene al Corului ,,Dor Român”.

3. Fragmente din viaţa şi opera poetului Mihai Eminescu, montaj literar pregătit de cercul literar ,,Dor Românˮ, coordonator Dragoş Popa.

4. Omagiu adus lui Eminescu de către elevii cursului de Limbă, cultură şi civilizaţie românească din Arganda del Rey, pregatiţi de profesoarelor Mihaela Marton şi Octavia Iancu.

5. ,,Hiperionˮ – recital de poezie eminesciană în limba spaniolă realizat de actorul Antonio Luque, regia Marian Mocanu.

6. ,,Metafora în versul eminescianˮ – conferinţă prezentată de scriitorul Gheorghe Vinţan, preşedintele Asociaţiei culturale „Juan Ramon Jimenez şi Lucian Blaga”.

7. Prezentarea volumul de poezii Ayla, Editura Cartea Românească al poetului Gelu Vlaşin, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Evenimentul va fi acompaniat de o expoziţie a artiştilor plastici Ioan Oniciuc, Viorel Copaciu şiMarian Mocanu.

Prin bunăvoinţa Uniunii Scriitorilor şi Artiştilor Români din Spania, la finalul evenimentului va avea loc o expoziţie cu vânzare de carte românească.

Colaboratori:

Asociaţia culturală

„Juan Ramon Jimenez şi Lucian Blaga”

*

Uniunea Scriitorilor şi Artiştilor Români din Spania

Citeşte tot articolul

Eminescu, primul traducător român din sanscrită

Marți, 15 ianuarie, ora 17:30 Editura Cununi de stele și Librăria Mihai Eminescu, Bd. Regina Elisabeta nr.16 (lângă Universitate) vă invită la evenimentul „Eminescu, primul traducător român din sanscrită”, dedicat memoriei poetului național și primei traducătoare a poeziei eminesciene în Asia, Amita Bhose.

 

 

În urmă cu 130 de ani Mihai Eminescu scria Luceafărul. Și o indiancă, Amita Bhose, avea să-l traducă în 1969 pentru concetățenii ei, iubind România și cultura română mai mult decât mulți români. Stabilită în România din 1971, Amita Bhose avea să-și dedice toată viața cercetării operei eminesciene și creării unei punți de legătură între cultura română și cea indiană.

În 1971, Amita Bhose se înscria la doctorat, cu tema Influenţa indiană asupra gândirii lui Eminescu – publicată sub titlul Eminescu şi India. În 1976, Ministerul Învăţământului îi acorda o bursă postdoctorală de doi ani, pentru a participa, alături de alţi specialişti, la editarea ştiinţifică a operei lui Eminescu. Amita Bhose este cooptată, aşadar, în Colectivul Eminescu, format sub egida Muzeului Literaturii Române. În această calitate elaborează un studiu despre amprentele filozofiei indiene în proza literară eminesciană, ce va fi inclus în volumul VII al Operelor, editat de editura Academiei în 1977 (studiul a fost publicat de editura Cununi de stele, sub titlul Proza literară a lui Eminescu şi gândirea indiană). Tot în această calitate stabileşte textul Gramaticii sanscrite mici de Fr. Bopp, (tradusă de poet după un volum aparţinând Iuliei Hasdeu) şi rămasă în manuscris, însoţindu-l de aparatul critic specific. Transcrierea manuscrisului o face prin transliterarea cuvintelor sanscrite cu ajutorul caracterelor latine şi a semnelor diacritice. Această muncă, depusă pe parcursul a trei ani, va fi valorificată în volumul XIV al seriei Operelor, apărut la editura Academiei în 1983.

Preocupările pentru limba sanscrită ale lui Eminescu nu au fost un secret nici pentru apropiaţii poetului dar nici pentru criticii operei sale. Totuşi, prima persoană care acordă atenţie în mod serios manuscriselor Gramaticii sanscrite mici a lui Fr. Bopp este o indiancă, Amita Bhose, prima traducătoare a poetului în spaţiul asiatic şi eminescolog recunoscut. Nu numai că se ocupă pentru prima oară de aceste manuscrise, dar stabileşte şi data scrierii lor; dovedeşte fapte doar presupuse – că Eminescu a asistat la cursurile de sanscrită ale lui Weber de la Universitatea din Berlin; constată perfecţionarea scrisului devanāgarī al lui Eminescu, ortografia corectă; aduce dovezi ale cunoaşterii nuanţelor subtile ale limbii sanscrite, nuanţe pe care le putea percepe doar un bun cunoscător al acestei limbi. Or, Amita Bhose a fost omul potrivit la locul potrivit, având asupra noastră „ascendentul de a cunoaşte cultura indiană veche şi mai nouă într-o măsură care nu le e posibilă cercetătorilor români” (George Munteanu).

Traducerea lui Eminescu este prima lucrare în limba română în această direcţie dar, în acelaşi timp, şi ultimul act cultural al lui Eminescu. Cum Amita Bhose constată că „forţa mentală care iradiază din traducerea lui Bopp este cea a unui om în întregime intact” iată că autoarei îi revine rolul – fără să ştie – de a pleda pentru Eminescu în propria ţară a poetului.

Vă invităm să (re)descoperim marți, 15 ianuarie 2013, ora 17:30 interesul lui Eminescu pentru limba zeilor, limba sanscrită și dragostea pentru opera eminesciană a Amitei Bhose.

 

Vorbitori :

- Elena Andronache

- Carmen Mușat-Coman, foste studente ale Amitei Bhose

- Geta Vodislav, directoare a Librăriei Mihai Eminescu.

În deschiderea evenimentului vom face o călătorie muzicală în lumea doinelor.

 

Detalii și confirmări :

Carmen Mușat-Coman

directoare a editurii Cununi de stele

telefon : 0722 455 806

e-mail : office@edituracununidestele.ro

 

 

Amita Bhose (1933, Calcutta – 1992, București)

 

Născută la Calcutta în 1933, într-o familie cu o bogată activitate culturală şi ştiinţifică, absolvă Facultatea de Chimie, Fizică şi Matematică a Universităţii din Calcutta, în 1953. În 1959, împreună cu soţul său, inginer geolog, vine în România, înscriindu-se la un curs de limbă şi literatură română, pentru doi ani. Se reîntoarce în India unde debutează în presa indiană cu articolul Rabindranath în România. E începutul unui lung şir de articole, în bengali şi engleză, despre cultura şi literatura română, din care face şi traduceri. În 1965 absolvă Facultatea de Bengali-Engleză la Universitatea din Calcutta iar în 1971 se înscrie la doctorat, cu o bursă din partea statului român, la Facultatea de Limbă şi Literatură Română din cadrul Universităţii Bucureşti. Și-a susținut doctoratul în 1975, cu tema „Influența indiană asupra gândirii eminesciene”. Din 1971 până la moartea sa va trăi în România, „ţara pe care a iubit-o poate mai mult decât mulţi dintre români şi a slujit-o cu inteligenţa şi condeiul ei” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga, îndrumătoarea științifică a tezei). În India publică traduceri în bengali din poezia română contemporană, din Sadoveanu, Marin Sorescu, iar piese ale lui I.L. Caragiale, Mihail Sebastian văd lumina rampei. În 1969 apare, în bengali, volumul Eminescu: Kavita (Poezii), prima traducere a lui Eminescu în Asia.

În 1972 primește Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traducerea lui Eminescu în bengali.

Între anii 1972-1991 predă, folosind numai limba română, cursuri practice de sanscrită şi bengali și cursuri teoretice de civilizaţie şi estetică indiană la Universitatea București. Redactează un Curs de bengali (1974), urmat de Dicţionarul bengali-român (1985) şi Manualul de bengali (1988), toate trei scrise de mână, cu ajutorul studenţilor săi, tipografiile nedeţinând caractere bengaleze. De-a lungul anilor, generaţii de studenţi au cunoscut, graţie dăruirii sale, limba şi literatura lui Tagore, publicând traduceri în revistele literare ale vremii şi susţinând spectacole în sanscrită şi bengali. Manualul de sanscrită, finalizat în anul morții, 1992, a apărut postum, în 2011, la editura Cununi de stele, înființată special pentru a-i publica opera vastă.

Pe lângă activitatea didactică, Amita Bhose are o bogată activitate de traducător din bengali în română: Proverbe şi cugetări bengaleze, Povestea prinţului Sobur (basme bengaleze), Scrisori rupte (antologie de scrisori ale lui Rabindranath Tagore, prima traducere în română a antologiei realizată direct din bengali); Dragostea încurcă, dragostea descurcă (piesă de teatru a lui Tagore), Soarele din prima zi (poezii ale lui Tagore); Radha și Krișna, de Chandidas. A tradus totodată din sanscrită în română: Proverbe și cugetări sanscrite, Căruța de lut (în manuscris), de Śudraka. A stabilit textul Gramaticii sanscrite mici de Fr. Bopp, tradusă de Eminescu şi rămasă în manuscris, însoţindu-l de aparatul critic respectiv. Textul a fost publicat în 1983 în volumul XIV al Operelor lui Eminescu, editate de Editura Academiei. În 1978, Editura Junimea a publicat teza sa de doctorat sub titlul Eminescu şi India, reeditată în 2009 și 2011 de editura Cununi de stele.

În presa străină şi românească, de-a lungul vieţii, a publicat, în periodice, peste 56 de traduceri din literatura română în bengali şi din bengali în română, peste 90 de articole şi studii despre Eminescu, cultura română și indiană, fiind primul filolog indian care cunoștea limba română și creând o punte de legătură între cele două culturi. A susţinut mai mult de 100 de conferinţe şi emisiuni radiofonice şi a acordat peste 20 de interviuri pe teme culturale.

Cronologia detaliată a vieţii şi operei acestei personalităţi unice în cultura română este publicată pe site-ul www.amitabhose.net

 

Citeşte tot articolul