Lansare de carte – Încrustaţii de Ştefan Goanţă

Dacă v-aţi obişnuit cu lansările de carte doar în mediul urban, Fundaţia Ateneul Cultural „Ştefan Goanţă” şi Asociaţia „Pro Liebling”, două organizaţii neguvernamentale prin care s-a creat mediul asociativ în Liebling, s-au gândit că pot depăşi acest tabu şi să ofere astfel de activităţi şi publicului din mediul rural, despre care nu se poate spune că este mai puţin obişnuit cu lectura. Astfel, sâmbătă, 13 septembrie 2014 , sala Centrului de Documentare şi Informare din cadrul Şcolii Gimnaziale din Liebling a găzduit un eveniment cultural de excepţie: lansarea cărţii „Încrustaţii” a scriitorului Ştefan Goanţă. Realizarea evenimentului a devenit posibilă datorită Editurii „Eubeea” din Timişoara, coordonată cu pricepere şi talent de către scriitorii Nina Ceranu şi Ilie Chelariu, editura fiind prezentă la Liebling prin doamna Nina Ceranu, care a publicat în condiţii grafice excelente o selecţie din publicistica scriitorului Ştefan Goanţă.

Citeşte tot articolul

Ediţia a III-a a Premiului literar “Augustin Frăţilă”

Uniunea Editorilor din România anunţă deschiderea înscrierilor pentru ediţia a III-a Premiului literar „Augustin Frăţilă”. Premiul, în valoarea de 10 000 de euro, este acordat de compania Philip Morris Trading, care continuă astfel, pentru a treia oară consecutiv, parteneriatul început în 2012. Premiul literar „Augustin Frăţilă”, ediţia a III-a, va desemna romanul anului 2013, conform unei selecţii făcute de critici literari (Alex. Ştefănescu, Tudorel Urian, Daniel Cristea-Enache) şi de cititori activi din mediul online. AgențiadeCarte.ro este partener media al evenimentului.

„Vin epidemii, se declanșează cutremure, dar Premiul „Augustin Frățilă” (10 000 de euro pentru cel mai bun roman apărut în anul precedent) se acordă în continuare, cu o ritmicitate care impune respect. A ajuns, iată, la a III-a ediție, mărindu-și de la un an la altul prestigiul și popularitatea. Anul acesta decernarea lui se va face de Uniunea Editorilor din România (ceea ce conferă evenimentului o anvergură națională), iar mecanismul de selectare a titlului câștigător va funcționa la fel, prin colaborarea dintre un juriu de profesioniști (din care fac parte și eu, alături de binecunoscuții critici literari Tudorel Urian și Daniel Cristea-Enache) și un numeros grup de bloggeri interesați de literatură.

Citeşte tot articolul

Cinci decenii de diplomaţie

O CARTE CARE UMBREŞTE CARIERA UNUI DIPLOMAT

(Maria Dobrescu. Cinci decenii de diplomaţie. Despre relaţiile româno-albaneze într-un dialog cu ambasadorul Gheorghe Micu, Editura Privirea 2011)

Tiberius Puiu

O asemenea carte trebuie să stârnească interesul oricărei persoane care doreşte să cunoască mai mult despre Albania şi despre diplomaţia română, în timpul comunismului şi imediat după aceea. De asemenea cartea prezintă interes pentru membrii comunităţii albaneze din România, care pentru o lungă perioadă au fost lipsiţi de informaţii despre ţara lor de origine. Evident că persoana cea mai autorizată pentru a prezenta evoluţia politică, economică şi culturală a Albaniei din ultimii şaizeci de ani este ambasadorul Gheorghe Micu. Legat de aceasta ni se pare straniu modul în care este prezentată cartea. Deşi pe coperta ei avem fotografia ambasadorului Gheorghe Micu, şi deşi acesta este cel care prezintă informaţiile şi datele privind cele de mai sus, ca autoare este indicată Maria Dobrescu. Evident că normal ar fi fost ca autor să fie menţionat ambasadorul Gheorghe Micu, iar Maria Dobrescu să fie indicată ca interlocutor al persoanei intervievate. Aşa ar fi impus respectul datorat bogatei şi îndelungatei cariere a ambasadorului Gheorghe Micu.

Rolul „autoarei” îl descoperim în întrebările naive şi cele de tipul „nu-i aşa că…”. Acestea, au de fapt menirea ca ambasadorul să spună cât mai puţin despre Albania, despre orientările politice ale acestei ţări, despre relaţiile cu ţările învecinate (mai ales cu Iugoslavia). Cartea este plină de fotografii, care în majoritatea lor nu au nici o legătură cu relaţiile româno-albaneze. Astfel cititorul nu primeşte nici o informaţie privind conflictul îndelungat cu Iugoslavia (mai toată perioada comunistă Albania a fost prietenă cu ţările care nu aveau relaţii bune cu Iugoslavia), nici despre relaţiile Albaniei comuniste cu numeroasa populaţie albaneză din Iugoslavia şi Grecia. Este clar că aceste limitări sunt impuse de „autoare” şi acestea coincid cu poziţia „deputatei” albaneze care, în lunga sa perioadă de activitate în Parlamentul României, nu a vorbit niciodată despre problemele cu care se confruntau albanezii (din Albania sau Kosova), pentru a explica aceste probleme opiniei publice româneşti sau pentru a-şi manifesta simpatia faţă de cauza albaneză. Interesant este faptul că în aceeaşi perioadă deputatul minorităţii sârbe în Parlamentul României a votat împotriva majorităţii, pronunţându-se împotriva bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei. La fel publicaţiile minorităţii armene din România critică politica externă a ţării noastre, deşi sunt subvenţionate de guvernul României. De altfel pentru „deputată” şi „Liga” pe care o reprezintă, Kosova nici nu există.

Este de lăudat activitatea ambasadorului Gheorghe Micu în legătură cu aromânii din Albania, dar în ceea ce priveşte casa „Iorga” ni se pare că o soluţie potrivită (bazată pe reciprocitate – principiu de bază al diplomaţiei) ar fi fost susţinerea unui centru cultural albanez la Bucureşti în paralel cu retrocedarea casei „Iorga”. Sunt multe menţiuni care stârnesc uimirea: Ufa este capitala Başkortostan-ului, nu a republicii autonome Kirkizia (?!); în limba română nu s-a folosit niciodată prescurtarea US pentru Uniunea Sovietică, ci URSS; agenţia chineză de ştiri se numeşte Xinhua. Cum să înţelegem fraza: „România a fost singura ţară care a sfârşit-o cu regimul comunist printr-o revoluţie sângeroasă şi violentă, în cursul căreia conducătorii ei au fost executaţi (ai revoluţiei?!)”. Probabil că în loc de roţile dinţate ale poliţiei secrete era mai nimerit să se spună „angrenajul poliţiei secrete”. Sunt prea multe exemplele de acest gen pentru a le menţiona pe toate. Dacă Hoxha a condus Albania între 1944 şi 1985, nu se poate spune că este o perioadă de aproape 50 ani.

Cântecul despre care se spune că a fost prezentat în limba română cu ocazia vizitei unei delegaţii române în China avea un mesaj clar, se numea „Aceasta este Moldova mea!” şi credem că acest lucru trebuia arătat în mod clar în carte. De altfel nu înţelegem faptul că ambasadorul Gheorghe Micu nu a întâlnit deloc basarabeni în timpul misiunii sale în URSS. Privind relaţiile româno-albaneze ar fi fost interesant să se menţioneze (nu vedem de ce acum acest lucru ar fi un secret) că ministrul transporturilor din Albania, Luan Babameto, şi-a exprimat în anii ’70 dorinţa de a vizita România, dar propunerii nu i s-a dat curs de către partea română, deşi Babameto menţionase că este aromân şi se ştia că face parte din anturajul lui Enver Hoxha. Este păcat că nu se vorbeşte în carte despre lucrarea lui Vahbi Bala, care a scris despre relaţiile culturale româno-albaneze. În anul 1960 nu au avut loc conferinţe ale partidelor comuniste şi muncitoreşti, ci consfătuiri (aceasta a fost denumirea oficială). La aceste consfătuiri albanezii au apărat poziţia chineză, care era puternic criticată de sovietici. Din acel moment albanezii, ţinând isonul chinezilor, i-au denumite pe sovietici ca revizionişti.

Nu înţelegem de ce nu s-a efectuat o documentare în arhiva Ministerului Afacerilor Externe al României şi respectiv în Albania, pentru a da o bază concretă multora dintre afirmaţii. Ar fi fost interesant de auzit mai multe despre colaborarea albano-chineză în domeniul politic, despre reţeaua de partide marxist-leniniste sprijinite de cele două ţări, activitate care a constituit într-o perioadă principalul aspect al politicii Albaniei comuniste. Din surse verificate aflăm că Gheorghe Micu nu a fost în Albania în timpul evenimentelor sângeroase din 1997, iar în carte apar dezinformaţii despre acest subiect. Nu înţelegem de ce nu apar în acset „manifest” diplomatic numele celor doi veterani ai comunităţii albaneze din România, Gelcu Maksutovici şi Baki Ymeri. L-am auzit cândva pe ambasadorul Gheorghe Micu vorbind despre Kavaja ca fiind o „Timişoară” a Albaniei, precum şi despre familia albano-română a unui medic din Kavaja. În carte nu este nimic despre aceasta. Oare de ce? Nu a dat voie ALAR?

Această ocazie ne aduce aminte de denunţul întocmit la inspiraţia ALAR împotriva Uniunii Culturale a Albanezilor din România, publicat în „Cronica Română” (2001). Oare care dintre „activiştii ALAR” avea legături cu lumea literară pentru a-l convinge pe Răzvan Voncu să semneze un articol despre UCAR şi să calomnieze o revistă şi persoane pe care nu le cunoştea? O faptă tipică în genul colaborărilor la „Sigurimi”. În final, din păcate este vorba despre o carte care umbreşte respectabila carieră diplomatică a ambasadorului Gheorghe Micu, probabil datorită politicii consecvente a ALAR şi a „deputatei” Oana Manolescu, care se bazează pe o atitudine cel puţin ciudată faţă de Albania şi problemele albanezilor din alte ţări.

Citeşte tot articolul

Sumar Nomen Artis – numarul 17

În acest număr al Revistei de Cultură Nomen Artis – Dincolo de tăcere puteţi regăsi urmatoarele materiale publicate:

Citatele lunii /p.

Biografii selective – Camil Ressu /p.3

Robert Hodorogea – printre picturi celebre şi trăiri poetice /p- 4

Ştefan J. Fay – Monseniorul Vladimir Ghika /p. 5

Lili Albu – Iubire din suflet nu-mi pleci /p. 8

Alexandru Lapedatu, omul care a însoţit Tezaurul României la Moscova./p.9

Adrian Păunescu – Dor de Eminescu – /p- 12

Doina şi Ion Aldea Teodorovici – Eminescu /p-12

Ion Popescu Bucovu – Eminescu la cea de-a 163-a aniversare /p. 13

Terezia Filip -Alchimie lirică romantică şi conotaţii de ars poetica /p. 15

Christian W. Schenk – poezii / p. 19

Citeşte tot articolul

Integrala manuscriselor Cantemir

Au apărut primele 25 de volume din “Integrala manuscriselor Cantemir”

Lădiţa cu “Integrala manuscriselor Cantemir”, pe care a primit-o Putin

Sub coordonarea scriitorului Constantin Barbu, într-o ediţie de lux, au văzut lumina tiparului primele 25 de volume din “Integrala manuscriselor Dimitrie Cantemir”, primul set fiind achiziţionat chiar de către Vladimir Putin,

Acesta a aprobat scanarea documentelor aflate de sute de ani în Arhivele din Moscova.

 

 

 

 

 

 

 

Vă prezentăm mai jos interviul pe care l-am realizat cu scriitorul Constantin Barbu, cel despre care filosoful Constantin Noica spunea că este “excepţional de înzestrat pentru lucrări de erudiţie şi istorie literară”. Interviul a fost înregistrat chiar înainte de plecarea la Moscova, unde, împreună cu sponsorul acestei întreprinderi culturale, Paul Tudor, urmează să aducă în ţară fotocopiile următoarei tranşe din ediţia acestei integrale Cantemir.

“Ce manuscrise vrei? – Pe toate!”

Ion Spânu: Cum a început această aventură prin Arhiva Moscovei?

Constantin Barbu: La festivitatea de acordare a unui premiu de excelenţă ambasadorului Federaţiei Ruse, Alexander Churilin, l-am rugat să-mi aprobe intrarea în Arhiva de la Moscova, cu care, în principiu, a fost de acord. După un timp, am fost surprins să primesc de la domnia sa o scrisoare în care mă întreba “ce manuscrise vrei?”.

I-am trimis lista după Tocilescu, completată cu ce mai ştiam eu, dar i-am spus, prevăzător, că le vreau pe toate.

S-a dovedit că am procedat bine, întrucât acolo am descoperit manuscrise despre care nu se ştia nimic!

Abia în mai 2009 am primit confirmarea din partea rusă, inclusiv preţul pentru fiecare filă scanată.

Din partea oficialităţilor române nu a fost nimeni dispus să finanţeze această operaţiune, astfel încât abia în toamna lui 2009 am putut pleca la Moscova, când Paul Tudor, un om de faceri care conduce firma SC Besta SA, prin “Fundaţia culturală Tudor”, a avut bunăvoinţa să sponzorizeze tot demersul acesta, cu care România se va mândri multe secole de acum înainte, căci fondul acestor manuscrise este cel mai mare tezaur al României din afara graniţelor!

“Vladimir Putin ne-a dat una dintre aprobări”

 

Ion Spânu: Dar cum de a rămas în uitare o asemenea arhivă?

Constantin Barbu: Simplu. Începând din 1878, când Tocilescu a tipărit primul volum Cantemir, şi până azi, Academia Română a publicat doar 9 (nouă) volume de opere! Lui Tocilescu îi aprobase copierea manuscriselor Ţarul Alexandru al II-lea, iar mie, pentru documentele din Arhiva Ministerului de Externe, Vladimir Putin, care era pe atunci prim-ministrul Rusiei!

De aceea, în semn de recunoştinţă, i-am trimis în dar această ladă care conţine primele 25 de volume apărute, într-o ediţie de lux cum rar se tipăresc în lume. Le ştii, nu cred că mă contrazici…

 

Ion Spânu: Dar ce manuscrise erau în Arhiva Ministerului de Externe din Rusia?

Constantin Barbu: Acolo am fost surprins să găsesc “Jurnalul persan” în limba rusă şi “Manifestul lui Petru cel Mare”. Despre “Jurnalul persan”, Tocilescu credea că are doar 7 pagini, iar despre “Manifest…” credea că este “Catehismul persan”, care s-ar fi scufundat în mare!

 

Ion Spânu: Academia Română spune că s-au mai scanat manuscrise Cantemir.

Constantin Barbu: Da, în anii ’60 s-au făcut fotocopii alb-negru după unele manuscrise, dar vă rog să le comparaţi cu ediţia aceasta, unde documentele sunt mai frumoase decât originalul! Ca să nu mai spun de numărul lor… De altfel, se ştie că Tocilescu furase, pur şi simplu, 3 fascicule, pe care le rezumăm astfel: 4 pag. din “Epistola dedicatoria” la “Sacro-sancte scientiae indepingibilis imago”, 24 de pag. din “Index Rerum Nobilium”, de la aceeaşi lucrare, şi fila 42 din “Loca Obscura”. Şi pe acestea le-am introdus în ediţia mea, reîntregind astfel “Sacro-sancte scientiae indepingibilis imago” şi “Loca Obscura”.

 

Ion Spânu: Bănuiesc că nu e aşa de uşor să cauţi printr-o arhivă cum este cea a Moscovei? Ne povesteşti care a fost cea mai mare surpriză din această aventură prin hârtiile lui Cantemir?

Constantin Barbu: Ştiam din sursă ştiinţifică sigură că arhiva păstrată de Serghei Cantemir, fiul cel mai mic al lui Dimitrie, compusă din 27 de pachete, a fost cumpărată la licitaţie la moartea sa şi se află într-una din arhivele Moscovei. Mergând prin arhiva de acte străvechi, conduşi de directorul acesteia (căci pe acolo nu te plimbi ca pe Unirii!), m-am trezit în faţa a 76 de lădiţe pe care scria “CANTEMIR”! Bucuria mea a fost de om smintit. Directorul ne-a adus opisul şi de la el am aflat că acesta fusese făcut între 1898 şi 1956! Ultimul care ordonase terminarea inventarului fusese Stalin, în 1935, când s-au şi adus în România osemintele lui Cantemir! Şi dacă tot veni vorba, să ne amintim că atunci sicriul lui Cantemir a fost primit pe covor roşu, cu salve de tun, fiind salutat de Guvernul ţării, iar Iorga a stat drepţi în faţa Voievodului!

 

Ion Spânu: Din aceste 76 de lăzi câte ai reuşit să scanezi?

Constantin Barbu: Doar una! De fapt, partea rusă a scanat documentele în condiţii excepţionale. În această primă ladă este corespondenţa dintre Antioh, Maria şi Constantin Cantemir şi formează două dintre volumele actualei ediţii! Îţi dai seama cât a mai rămas de tipărit?

“În final, ediţia va avea peste 100 de volume!”

 

Ion Spânu: Ai o estimare a numărului total de volume al acestei ediţii Cantemir?

Constantin Barbu: Probabil că, în final vor fi vreo 100 de volume, dacă nu vom mai avea şi alte surprize prin arhivele lumii. Tragedia este că pentru întocmirea acestei ediţii nu plăteşte decât Ludovic al XIV-lea, cum îi spun eu lui Paul Tudor! Cu el şi cu ceilalţi prieteni ai lui Cantemir intenţionez să aduc în ţară şi celelalte manuscrise ale Domnitorului, care se află în alte 10 ţări, în afară de România şi Rusia!

 

Ion Spânu: Care speri să fie impactul acestei colosale ediţii Cantemir?

Constantin Barbu: Sper ca în anii viitori să se scrie cărţi şi să se dea doctorate după această ediţie, căci Cantemir, prin toată opera lui, ar putea să tragă după el toată cultura română!

Ca să nu mai spun că şi politicienii noştri ar putea sta altfel de vorbă cu mai-marii lumii dacă le-ar pune pe masă o astfel de ediţie!

N-ar mai avea tonul acela arogant pe care-l au acum Barroso, Viviane Reding, preşedinta Lituaniei sau chiar doamna Merkel!

 

Ion Spânu: Un mesaj pentru final, înainte de plecarea la Moscova?

Constantin Barbu: Trebuie să ţinem minte că, în 1711, cel mai vestit ţar rus, Petru cel Mare, l-a făcut pe Dimitrie Cantemir prinţ al Imperiului rus, şi tot la fel a procedat cu toţi copiii lui, pe care Rusia i-a tratat princiar până la stingerea stirpei!

Asta, în timp ce, în 1714, Constantin Brâncoveanu şi fiii săi erau umiliţi şi decapitaţi la Constantinopol de Sultanul Ahmed al III-lea, despre care se spune că ar fi trăit în “epoca lalelei”.

Cantemir era cineva în vremea lui, iar ruşii l-au apreciat cum se cuvine.

Nu putem să rămânem mai prejos, noi, cei care-i suntem urmaşi!

 

Citeşte tot articolul