Sfântul Împărat Constantin cel Mare în istoria Bizanţului

Constantin cel Mare: monarhia creştină şi orientală

Autor: Părintele Emanoil Babuş

Domnia lui Constantin cel Mare, care va transforma Imperiul păgân într-unul creştin, iar Roma va fi deposedată de primatul ei în favoarea Constantinopolului, marchează începutul istoriei bizantine. Trebuie însă menţionat faptul că nu vom asista acum la o ruptură netă între istoria romană şi cea bizantină: timp de trei secole, până la eşecul lui Justinian în încercarea sa de a reface unitatea Imperiului, el va apărea mai degrabă ca o continuare a romanităţii. Timp de 300 de ani, moştenirea Romei şi a Greciei, ameninţată de invaziile popoarelor barbare, a fost treptat transferată la Bizanţ, iar Imperiul a căpătat caracterele esenţiale ale Imperiului bizantin. De aceea, fără să ne hazardăm, putem spune că istoria bizantină are un sfârşit sigur: cucerirea Constantinopolului de către otomani pe 29 mai 1453. În schimb, actul fondator este crearea noii Rome decisă de către Constantin cel Mare, pe malurile Bosforului şi care va purta numele său: Constantinopol, inaugurat pe data de 11 mai 330. Prin aceasta, împăratul urmărea apropierea de frontierele cele mai ameninţate, Dunărea şi Eufratul, fără a urmări neapărat crearea unui nou Imperiu.

Constantinopolul a fost întemeiat pe locul anticului Bizanţ, dar locuitorii noii Rome ca şi cei ai Imperiului nu-şi vor lua numele de bizantini; ei vor fi în continuare romani, Imperiul lor va rămâne Imperiul roman, iar împăratul va fi în continuare împăratul romanilor. Numai câţiva pasionaţi de literatura antică vor avea conştiinţa acestei îndepărtate preistorii a oraşului şi îl vor numi ocazional Bizanţ.

Imperiul lui Constantin

Nici un suveran în istorie poate că nu merită mai mult titlul de „Mare” ca în cazul lui Constantin, deoarece în 15 ani, el a luat 2 decizii care au modificat viitorul lumii civilizate. Prima a fost adoptarea creştinismului drept religie oficială a Imperiului roman. A doua a fost transferul capitalei acestui Imperiu de la Roma la Constantinopol. Aceste două decizii cu consecinţele pe care le vom vedea pe parcurs, i-au conferit lui Constantin dreptul de a concura pentru titlul de omul cel mai influent în istorie.

Constantin cel Mare s-a născut în oraşul Naissus din Moesia Superior (Nis, Iugoslavia) în jurul anului 274, ca fiul mai mare a lui Constantius Chlor şi al Elenei. Ne aflăm în perioada în care Imperiul roman era condus de împăraţii Diocleţian şi Maximian, cu titlul de augusti şi de Galeriu şi Constantius în calitate de cezari. Pentru o mai bună cunoaştere a treburilor statului, Diocleţian (284-305) prim august şi împărat în Orient şi-a luat un coleg cu titlul de augustus şi anume pe Maximian, căruia i-a repartizat pentru administrare Apusul. Aşa a luat naştere sistemul de conducere în doi, cunoscut sub numele de diarhie. Mai târziu fiecare august şi-a luat câte un ajutor, cu titlul de cezar, şi anume Diocleţian pe Galeriu, iar Maximian pe Constantius Chlor, luând naştere conducerea în patru, tetrarhia.

La 1 mai 305, Diocleţian şi Maximian se retrag iar în locul lor devin augusti Galeriu pentru Orient şi Constantius Chlor în Occident. După moartea acestuia din urmă în anul 306, armata îl proclamă drept august pe Constantin care până la moartea lui Maximian îşi ia ca patron divin pe Hercule (protectorul socrului său, Constantin luând de soţie pe fiica lui Maximian, Fausta). După această dată el se pune sub oblăduirea lui Sol invictus (soarele neînvins) divinitate orientală adoptată şi de romani. În anul 311, el se aliază cu Licinius, noul august în Orient, după moartea lui Galeriu şi luptă împotriva lui Maxenţiu instalat la Roma după ce îl înlăturase pe Severus (adjunctul în calitate de cezar a lui Constantiu Chlor în Occident).
La 28 octombrie 312 Maxenţiu este înfrânt la Pons Milvius (Podul Vulturului) sau Saxa Rubra (stâncile roşii) pe Via Flaminia la aprox. 10-12 km. N-E de Roma. În acest loc, Constantin are celebra viziune relatată de istoricul Eusebiu de Cezareea în lucrarea sa Vita Constantini, precum şi de apologetul creştin Lactantiu, tutorele lui Crispus, fiul lui Constantin (De mortibus persecutorum). Evenimentul relatat în cele două lucrări constituie actul prin care s-a explicat convertirea lui Constantin cel Mare la creştinism. Unii pun însă la îndoială valoarea documentară a celor doi autori, mai ales a lui Eusebiu.

Între argumentele pe care le aduc ar fi faptul că întâmplarea de la Pons Milvius nu este relatată de Eusebiu în Istoria sa bisericească de la 324, ori dacă ar fi avut loc, autorul nu ar fi trecut-o cu vederea. Deci ar fi vorba de o interpolare mai târzie în Vita Constantini. Noi trebuie însă să ţinem cont de faptul că nucleul evenimentului a fost real, chiar dacă a cunoscut şi unele înfloriri, dar despre el Eusebiu vorbeşte şi în Discursul său festiv ţinut cu ocazia a 30 de ani de domnie a lui Constantin.
Relevantă în această privinţă este şi comportarea pe care a avut-o după acest eveniment Constantin cel Mare faţă de creştinism. El nu a repudiat dintr-o dată toată moştenirea păgânismului, ci – ca şi tatăl său care fusese monoteist – el a continuat să considere soarele ca mediator vizibil între Dumnezeul suprem şi oameni. El va înclina însă din ce în ce mai mult spre creştinism şi dovada cea mai clară a atitudinii sale din această vreme o va constitui statuia sa din Forum, care după instrucţiunile sale trebuia să poarte în mâna dreaptă o cruce. Bătălia de la Pons Milvius a făcut din Constantin stăpânul absolut al Europei. Ea a marcat totodată, dacă nu propria sa convertire, cel puţin momentul din care el a devenit protectorul creştinilor. La începutul lunii ianuarie a anului 313 Constantin părăsea Roma pentru Milan, unde va avea loc o întâlnire cu Licinius. Discuţiile au fost amicale cu atât mai mult cu cât Licinius se va căsători cu Constantia, sora lui Constantin. Această întâlnire a fost urmată imediat şi de binecunoscutul edict de toleranţă de la Milan.

Cu toate acestea Licinius era un păgân convins şi la scurt timp nu va mai accepta edictul, fapt atestat de inscripţia de la Salsovia. Textul acestei inscripţii aminteşte şi de un dux Scythia: „Dei Sanctis Solis/Simulacrum consecratum/die XIV kalendis Decembribus/debet singulis annis/ iusso sacro Dominorum Nostrorum Licini Augusti et Licini Caesaris / ture cercisis et profu/sionibus eodem die/a praepositis et vexillationibus dux/secutus iussionem describsit” (chipul sfântului zeu Soare, consacrat la 18 noiembrie trebuie să fie închinat în fiecare an, după porunca sacră a stăpânilor noştri Licinius Augustul şi Licinius Caesarul, cu tămâie, lumini şi libaţii, în aceeaşi zi de către comandanţii şi detaşamentele staţionate în castrul Salsovia. Valerius Romulus, bărbat de rang ecvestru şi ducele provinciei, urmând porunca, a pus să se transcrie). Datorită încălcării înţelegerii religioase şi politice în special, Constantin îl atacă pe Licinius şi îl înfrânge la Carpus Ardiensis în 314: „…totuşi Constantin… a pornit cu război împotriva lui Licinius… şi luând în stăpânire toată Dardania, Moesia şi Macedonia a ocupat numeroase provincii…”; „Licinius cerea pace şi promitea să îndeplinească cele cerute… pacea a fost încheiată de către cei doi cu condiţia ca Licinius să păstreze Orientul, Asia Mica, Tracia, Moesia şi Scythia Minor”.

Din păcate, relaţiile dintre cei doi se vor deteriora din nou între anii 319-320, tensiunea atingând punctul maxim în 324, când în lupta de la Chrysopolis, de lângă Calcedon, Licinius este înfrânt. Rămas singur împărat, Constantin a instaurat monarhia ereditară, asigurată până în 361 de fiii săi, luând sfârşit în acest fel sistemul colegial de conducere, instaurat de Diocleţian.
Noua capitală a Imperiului
Alegerea anticului Bizanţion de pe malul vestic al Bosforului drept viitoarea capitală a Imperiului se explică prin raţiuni strategice şi economice. De aici se putea supraveghea frontiera cea mai ameninţată a Dunării de Jos şi, în acelaşi timp, duşmanul persan. Schimburile comerciale dintre oraşele din bazinul Mării Negre şi Grecia nu se puteau face decât pe aici; nici o corabie nu putea trece dintr-o parte în alta fără asentimentul locuitorilor din Bizanţ. Mai puţin de 6 ani au fost necesari între decizia de construire a noii Rome şi inaugurarea din 11 mai 330. În jurul palatului, al bisericii şi al hipodromului, zeci de mii de muncitori şi artizani au lucrat zi şi noapte pentru ca acest oras să devină într-o oarecare măsură asemănător vechii capitale a Imperiului: Roma. Oraşul va fi închinat de către întemeietorul său Sfintei Fecioare, iar cu prilejul inaugurării s-a săvârşit o slujbă în Biserica Sfânta Irina, în timp ce populaţia păgână s-a rugat pentru prosperitatea lui în templele autorizate să le folosească. Cu şase ani în urmă, Bizanţul nu era decât un oraşel grecesc ca atâtea altele. Acum, reconstruit şi rebotezat, el era „Noua Romă”, aceasta fiind noua denumire oficială deja gravată pe unul din stâlpii curţii de justiţie recent construită. În vechea Romă, bineînţeles că cetăţenii păstrau vechile privilegii, comerţul era acelaşi, portul Ostia rămânând deosebit de activ.

Numai că mai multe familii senatoriale romane încep să ia drumul Bosforului, atrase de perspectiva locuirii într-un palat somptuos în noua capitală, sau de marile domenii din Tracia, Bitinia şi Pont. În plus, un Senat incomparabil mai luxos îi aştepta în „Noua Romă”. Succesul va fi deplin. La sfârşitul domniei lui Constantin în 337, oraşul va număra deja mai multe zeci de mii de locuitori; la începutul sec. al V-lea zidurile construite de Constantin, care cuprindeau o suprafaţă de 750 ha., se vor dovedi prea strâmte; Teodosie al II-lea va dubla suprafaţa acestuia ajungând până la 1.450 ha., o nouă extindere având loc în sec. al VII-lea prin includerea cartierului de Nord al Vlahernelor în care se afla celebrul sanctuar al Maicii Domnului. Strada principală era plină de porticuri şi forumuri. Din păcate, contrastul era evident între splendoarea palatelor şi construcţiilor publice şi micile locuinţe din lemn. La început oraşul va fi deosebit de aerisit, plin de grădini de agrement şi de cele cu zarzavaturi, de terase cu viţă-de-vie şi livezi, precum şi de diverse culturi de câmp. Aceste caracteristici ale noii capitale le vom găsi şi în timpul lui Justinian, când populaţia va ajunge la aprox. 400.000 de locuitori.

Creştinarea Imperiului

Prin Edictul de la Milan din 313, Constantin acorda creştinilor libertate de cult. La sfârşitul secolului al IV-lea Teodosie I va face din religia creştină singura religie autorizată: creştinismul înlocuia religia imperială. Universalismul religios se adăuga celui politic. Împărăţia terestră era privită ca imaginea pământească a Împărăţiei lui Dumnezeu, iar împăratul devenea locotenentul lui Dumnezeu pe pământ; Biserica şi Statul se completează şi se întrepătrund. În timp ce legislaţia civilă se va ocupa de organizarea materială a Bisericii, decretele canonice devin legi civile.
Biserica urmează ca organizare pe cea de Stat: se aplică aşa-numitul principiu al acomodării. Ea ia naştere în oraşe şi se organizează în acest cadru: conducătorul comunităţii locale este episcopul, iar oraşul este administrat bineînţeles prin episcopie. Biserica adoptă şi modelul provinciei care regrupa mai multe oraşe care deveneau provincie ecleziastică sau bisericească; episcopul principalului oraş devenea episcop mitropolitan, înconjurat de principalii săi sufragani.
Adaptarea cadrului diocezan civil va fi ceva mai dificilă. Astfel Antiohia era în mod firesc în fruntea diocezei Orientului, precum Alexandria pentru Egipt. În schimb, importanţa pe care o capătă acum Cezareea în cadrul diocezei Pontului şi Efesul în aceea a Asiei, umbreşte într-o oarecare măsură Constantinopolul. În acest caz vedem cum funcţionează din nou foarte bine principul acomodării: fiind vorba de noua capitală, va evolua din sufragan al Heracleei Traciei în mitropolie; noţiunea de patriarhat se va degaja treptat, iar la Sinodul Ecumenic de la Calcedon din 451, se va fixa numărul de 5: Noii Rome se acorda rangul al doilea, vechea capitală îşi păstrează locul, organizarea globală începand să aibă un caracter politic.

Raporturile dintre Biserică şi Imperiu vor depăşi destul de repede cadrul administrativ. Episcopii sunt aleşi din rândul aristocraţiei municipale, devenind în scurt timp membrii marcanţi ai inteligenţei oraşelor. De fapt, creştinismul devine singura garanţie a civilizaţiei împotriva barbarilor: el salvează Imperiul roman, filozofia şi etica cetăţii greceşti de la distrugere. Pentru aristocraţia oraşelor, episcopul elenofon este de preferat soldatului barbar latinofon; el devine misionarul unei culturi cu care se identifică. Un prim exemplu în acest sens este Eusebiu, episcopul Cezareei, care-şi va pune pana în slujba lui Constantin cu atata entuziasm încât contrasta în mod evident cu atitudinea reţinută a retorilor greci cu privire la puterea imperială. Astfel, în multe situaţii şi locuri, misionarul va fi acela care încheia procesul de elenizare.
Raporturile lui Constantin cel Mare cu Biserica

O religie care creşte prin propria sa energie, cum era cazul religiei creştine, nu îşi putea dori altceva decât să fie liberă şi în siguranţă; acest lucru i-a fost acordat de către Constantin. De aceea, în vremea sa vedem cum în lumea romană se înmulţesc bisericile, are loc o activitate teologică intensă. El a favorizat pe creştini să intre în administraţie şi a încurajat chiar comunităţile compuse îndeosebi din creştini. Astfel, portul creştin al Gazei, Maiuma, obţine rangul de cetate, iar Orikistos, un sat din Frigia, primeşte rangul de civitas, „pentru că toţi locuitorii sunt cunoscuţi a fi adepţi ai celei mai sfinte religii”. Din păcate, în această perioadă se vor dezvolta şi ereziile.
Astfel, în Nordul Africii, mai cu seamă în provincia Numidia, au apărut o serie de tulburări provocate de atitudinea aripei rigoriste a creştinilor, care pretindea că cei ce nu avuseseră un comportament demn în timpul persecuţiilor, consideraţi a fi nişte trădători (traditores) şi căzuţi (lapsi), trebuie condamnaţi pentru totdeauna. Episcopul Cartaginei, Mensurius, era apărătorul tendinţei moderate, dar după moartea sa, a fost ales ca episcop diaconul Cecilian în anul 312. La hirotonia sa a participat numai episcopul Felix dintr-un oraş mic pe nume Abtuni, fără să fi aşteptat venirea celorlalţi episcopi din Numidia, aşa cum era normal. În plus, acest Felix era considerat a fi un traditor, iar Cecilian devenea automat tot un trădător care trebuia exclus automat din Biserică împreună cu partizanii săi. Aceşti episcopi au considerat hirotonia nulă şi au ales în locul lui Cecilian pe Majorin, succedat la scurt timp de Donatus, de la care vine şi numele acestei mişcări eretice. Chiar dacă a avut la prima vedere mai degrabă un caracter disciplinar, donatismul a căpătat în timp o formă doctrinară opusă credinţei tradiţionale. De aceea nu poate fi considerată ca o simplă schismă, ci ca o criză care are un aspect doctrinar evident. Pentru donatişti faptul de a fi traditor era o crimă, iar legătura cu cel care era considerat culpabil, însemna a fi la fel cu el. De aceea donatiştii se situau la un moment dat pe linia Sfântului Ciprian al Cartaginei (+258) care spunea că “în afară de Biserică nu este mântuire”. Pentru că ei considerau că singura Biserică este cea a Sfinţilor, ei rebotezau pe cei care proveneau din comunităţile lui Cecilian şi a succesorilor acestuia. Convingera lor că sunt singura Biserică îi va conduce de-a lungul timpului la un conflict deschis cu puterea civilă. Astfel, în anul 314, Constantin a convocat un sinod la Arles, unde au participat 33 de episcopi din Occident, care i-au condamnat pe donatişti. Mai târziu, în 316 este convocat un alt sinod la Milan, care confirma hotărârile de la Arles. Prin libertatea în cult, pe care le-o acorda Constantin cel Mare în anul 321, se încerca o aplanare a tensiunilor, dar tulburările provocate de ei vor continua până în vremea invaziilor arabe.

O altă erezie ceva mai cunoscută a fost arianismul. Cu acest nume distingem o doctrină aparuta în sec. al III-lea în Siria şi dezvoltată în secolul următor de către Arie, un preot din Alexandria. El nu admitea că cele 3 persoane ale Sfintei Treimi pot fi egale: el susţinea că daca Tatăl sau Dumnezeu este veşnic, atunci Fiul este creatura Tatălui, negând divinitatea celei de a doua persoane a Sf. Treimi. Arie este excomunicat de episcopul Alexandriei, decizie ce va fi validată printr-un sinod local.
Criza ariană marchează debutul marilor controverse teologice, care vor persista pe durata a 5 secole, lăsându-ne ca moştenire scrierile inspirate ale Părinţilor bisericeşti şi formulele adoptate la Sinoadele Ecumenice. Cauzele controversei care a luat naştere la Alexandria, capitala gândirii creştine, pot părea creştinilor de astăzi greu de înţeles, numai că pentru cei din secolul al IV-lea teologia reprezenta “o problemă de viaţă şi de moarte, o îndatorire spirituală, o mărturisire a credinţei lor, o soluţie pozitivă la problemele lor de viaţă”. În aceste dispute care aparent păreau că se opreau asupra unor termeni şi definiţii abstracte, participanţii apărau şi protejau de fapt sensul concret şi esenţial al creştinismului, care se rezuma în noţiunea de “mântuire”. De fapt mântuirea nu rezulta dintr-un act magic, împlinit din exterior, ci depinde de gradul de acceptare şi apropriere de către om al darului primit de la Dumnezeu. Teologia este expresia credinţei Bisericii în termenii raţiunii, prin lărgirea acesteia până la dimensiunea Revelaţiei, punerea ei în acord cu evidenţa adevăratei credinţe. Credinţa precede teologia şi pentru aceasta este unica raţiune care ne permite să vorbim despre o evoluţie teologică, ca receptare, explicare şi precizare progresivă a plenitudinii originale a credinţei. Exemplele lui Origen sau Tertulian ne arată că primele tentative de explicare au fost imperfecte şi chiar eretice. Aceasta ne permite să măsuram întreaga dificultate în găsirea cuvintelor adecvate pentru exprimarea credinţei. A fost nevoie de mai multe secole pentru remodelarea gândirii umane în spiritul creştinismului.

În secolul al II-lea, Apologeţii, apărători ai credinţei creştine în faţa Imperiului şi a societăţii, au încercat să explice credinţa în Treime plecând de la conceptul de Logos, familiar filozofilor greci. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Cuvântul Tatălui, prin care Acesta a creat şi mântuit lumea, fiind legătura Sa cu aceasta. În Cuvânt, noi Îl recunoaştem pe Dumnezeu şi ne unim cu El. Pericolul într-o astfel de explicaţie ţine de faptul că în filozofia greacă, conceptul de Logos posedă o natură “instrumentală”. Logosul este întotdeauna un intermediar, un principiu unificator, fără a fi o instanţă independentă, cu o existenţă proprie. În Evanghelia după Ioan, “Cuvântul”, este înţeles în spiritul şi în lumina Vechiului Testament, ca Dumnezeu dinamic, activ, ori în concepţia grecilor El putea fi foarte usor considerat o “calitate” divină sau o “forţă” acordată omului Iisus pentru a se distinge de restul umanităţii. Altfel spus, conceptul de Logos, comun creştinismului şi elenismului, trebuia să se debaraseze de sensul “cosmologic” pe care-l poseda în filozofia greacă.
Numai că Apologeţilor din secolul al II-lea le lipseau cuvintele filozofice necesare. Scrierile lor erau uneori confuze şi pline de ambiguităţi: perfect ortodoxe pentru Biserică, care le citea în termenii propriei credinţe, ele puteau fi înţelese în exterior ca identificând pe Tatăl cu Fiul, în sensul în care un om poate fi identificat cu raţiunea sau gândirea sa.
Ceva mai târziu, la începutul secolului al III-lea apare în Occident, ceea ce s-a numit “monarhianism”, adică învăţătura despre Treime care apără “monarhia” Tatălui, motivată în acest demers de teama de a nu se îndepărta de monoteismul original, prin scandalul celor pentru care credinţa Bisericii apărea ca o credinţă în trei dumnezei. Monarhianiştii învăţau că singur Tatăl era Dumnezeu; cu privire la învăţătura despre Iisus Hristos şi cea despre Duhul Sfânt, ei erau divizaţi în două grupe: unii spuneau că Hristos era un om asupra căruia a coborât o forţă divină, care a făcut din El Fiul lui Dumnezeu, unindu-L sub o formă deosebită cu Tatăl; alţii considerau că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt trei “moduri” de manifestare în lume ale unicului Dumnezeu, descoperit mai întâi ca Tată, apoi ca Fiu şi apoi ca Duhul Sfânt. Această doctrină a primit numele de modalism, iar promotorul ei a fost un preot din Roma, Sabelius, excomunicat de Biserică prin papa Calist.

De la lupta împotriva ereziilor au luat naştere primele încercări ortodoxe de a “descrie” taina Sfintei Treimi şi de a o exprima într-un limbaj accesibil oamenilor. În Occident, acest fapt s-a materializat în teologia lui Tertulian, înaintea trecerii lui la montanism, iar în Orient, în opera lui Origen. În ciuda eforturilor evidente, cei doi păcătuiesc prin acelaşi defect: amândoi admit identificarea lui Dumnezeu cu Tatăl, ceea ce constituia sursa monarhianismului. Gândirea era încă în urma credinţei, cuvintele se dovedeau incapabile să exprime o experienţa. Aceasta era situaţia la apariţia arianismului: insuficienţa limbajului antrena o deviere a gândirii şi implicit a credinţei, denaturând adevărurile fundamentale ale revelaţiei neo-testamentare. În acest sens, criza ariană punea capăt acestor confuzii: ea dă Bisericii posibilitatea exprimării credinţei sale în Sfânta Treime.
Arie se înşela pentru că el adopta o apropiere exclusiv filozofică pentru rezolvarea problemei teologice a Treimii. În cele două adevăruri esenţiale din viaţa creştină: unitatea lui Dumnezeu şi mântuirea lumii prin Fiul, el vedea două principii abstracte. Monoteist convins, el nu era în sensul Vechiului Testament, ci în spiritul monoteismului filozofic, predominant în lumea elenistică. Era vorba despre recunoaşterea Unului, acea unitate abstractă de la baza oricărei existenţe, principiu şi instanţă, unificator al multiplului. Pentru Arie, Dumnezeu este Unul şi nu poate exista în El multiplicitate: dacă El are un Fiu, Acesta este distinct de El, nu este Dumnezeu.

Chiar dacă Fiul S-a întrupat pentru mântuirea oamenilor, El nu este Dumnezeu în sensul unic şi absolut, asa cum putem vorbi despre Tatăl. Arianismul era o raţionalizare a creştinismului, care convenea spiritului epocii printr-un monoteism strict. Prima reacţie împotriva arianismului a fost o credinţă puternică, care nu vedea cu ochi buni pericolul distorsionării principiilor sfinte ale Bisericii. Arie a fost combătut chiar de propriul episcop, Alexandru al Alexandriei, numai că în acele vremuri exista o clasă de “intelectuali” care aspirau la explicarea “raţională” a credinţei, deranjaţi de natura prea puţin filozofică a învăţăturii Bisericii17. Erezia ariană le părea o interpretare “modernă”, susceptibilă s-o facă acceptabilă pentru cercul oamenilor instruiţi. Din păcate, ceea ce la început părea o controversă localizată la Alexandria, se va întinde puţin câte puţin în tot Orientul.

Orientul creştin a avut mult de suferit de pe urma acestor neînţelegeri, iar împăratul Constantin se va hotărî în cele din urmă să intervină personal pentru păstrarea ordinii şi liniştii în Imperiu. Ne putem imagina ce reprezenta acum pentru Biserică, după trei secole de persecuţii convertirea împăratului.
Împăratul şi Imperiul deveneau deodată instrumentele providenţiale ale Împărăţiei lui Hristos. Chiar dacă nu a putut sesiza personal fondul controversei teologice, el a fost deosebit de afectat de noua disensiune apărută în sânul Bisericii. De aceea convoacă primul Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325, unde după lungi dezbateri, învăţătura lui Arie a fost condamnată şi s-a adoptat formula că Fiul lui Dumnezeu este de o fiinţă cu Tatăl şi deci, din veci cu El. La sinod au fost alcătuite şi primele 7 articole ale Simbolului de credinţă (Crezul), care sunt de atunci şi până astăzi rostite în Biserică. Tot cu acest prilej s-a încercat să se stabilească şi data Paştelui, care se ţinea diferit în diverse locuri ale Imperiului şi s-a hotărât ca întreaga creştinătate să sărbătorească această zi în prima duminică după luna plină, care urmează echinocţiului de primăvară. Dacă se întâmplă să coincidă această zi cu Paştele evreilor, atunci creştinii trebuiau să amâne sărbătorirea în Duminica următoare sau cu o săptămână mai înainte. După Sinod în anul 327, Constantin încearcă să readucă în Biserică pe Arie şi pe discipolii săi, Eusebiu de Nicomidia şi Teognis de Niceea, dar se opune episcopul Alexandru al Alexandriei şi apoi succesorul său, Atanasie. Acesta din urma va fi chiar exilat la Augusta Treverorum.

Importanţa Sinodului de la Niceea este legată în primul rând de victoria Adevărului. Faţă de celelalte sinoade, de la cel de la Niceea nu ne-a parvenit nici un act sau protocol. Ştim numai că arianismul a fost condamnat, iar în formula Crezului, a fost introdusă precizarea asupra relaţiei dintre Tătal şi Fiul, în care Fiul este consubstanţial cu Tatăl (homousios), deci egal cu El în dumnezeire. Chiar dacă această condamnare a arianismului a fost fără drept de apel, termenul homousios a fost adeseori un prilej de scandal şi de neînţelegere în sânul Bisericii. Confuzia va marca cei 56 de ani care vor separa lucrările primului Sinod Ecumenic de cel de-al doilea (381).

Cauzele externe ale acestei crize ţin mai mult de faptul că arienii nu vor depune armele nici după condamnarea învăţăturii lor. Intrigi subtile le vor permite să atraga de partea lor chiar şi pe reprezentanţii puterii politice. Studiind mai atent semnificaţia teologică a tulburărilor din această vreme, vom vedea că secolul al IV-lea a avut un rol pozitiv, demonstrând în condiţii dificile puterea finală a Adevărului în viaţa Bisericii.
Majoritatea participanţilor la Sinodul de la Niceea au acceptat condamnarea lui Arie, care reprezenta o distorsionare evidentă a tradiţiei originale a Bisericii, dar aveau dificultăţi în înţelegerea termenului de consubstanţial. Cuvântul fusese propus lui Constantin de un mic grup de teologi “luminaţi”, care înţelegeau ca o condamnare a lui Arie era insuficientă, impunându-se de fapt folosirea unui concept fără echivoc. Pentru majoritatea episcopilor cuvântul era greu de înteles, iar participarea lor la Niceea reprezenta condamnarea unei erezii. Chiar dacă sinodul s-a încheiat cu un succes, Constantin a comis o greşeală, aceea a exilării lui Arie şi a partizanilor acestuia, confundând astfel judecata Bisericii cu cea a Cezarului. Acum vor interveni câţiva episcopi, prieteni ai lui Arie, în frunte cu Eusebiu de Nicomidia. Ei au acceptat hotărârile de la Niceea pentru că majoritatea participanţilor erau împotriva lui Arie, dar aşteptau cu nerăbdare ziua revanşei. În aceste condiţii, cea mai eficientă metodă era intriga. Profitând de indiferenţa celorlalţi episcopi faţă de formula pozitivă adoptată la Niceea, ei se vor concentra asupra grupului de teologi care înţelegea greutatea hotărârilor. Prima victimă care va cădea va fi Eustatie al Antiohiei, pe care au reuşit să-l discrediteze în ochii împăratului şi să-l exileze. După aceasta, următoarele atacuri au fost îndreptate împotriva lui Atanasie, noul episcop al Alexandriei, principalul inspirator al termenului consubstanţial. Exilat de împărat, Atanasie va trece în ochii acestuia drept un rebel.

Urmările convertirii lui Constantin

Pe la sfârşitul sec. al IV-lea, în timpul păstoririi Sf. Ambrozie, episcopul Mediolanului, se vorbea despre o călătorie făcută de mama lui Constantin cel Mare, Sf. Elena, la Locurile Sfinte. Cu acel prilej ea ar fi găsit şi Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul, îngropată cu celelalte două ale tâlharilor. Locul exact al descoperirii i-ar fi fost arătat de un evreu. Pentru a şti care este Crucea cea adevărată, a răstignirii Mântuitorului, Sf. Elena a făcut să se atingă de ea de trei ori trupul unui tânăr bolnav. Aceea care l-a vindecat a fost considerată Crucea lui Iisus. O parte din cuiele Crucii au fost topite, iar materialul utilizat la o cască de fier a împăratului precum şi pentru frâul calului. Sf. Elena ar fi murit la Constantinopol pe la vârsta de 80 de ani, corpul ei fiind aşezat într-un sarcofag de porfiră şi transportat la Roma. Astăzi, în Muzeul Vaticanului se poate vedea un sarcofag de porfiră atribuit Sf. Elena.

Revenind la fiul său Constantin, convertirea sa a fost un act de o importanţă capitală. Până atunci, creştinii constituiau o minoritate în Imperiu şi aparţineau mai cu seamă populaţiei modeste de la oraşe. Aristocraţia senatorială era în marea ei majoritate păgână, în afară poate de Africa şi Egipt.
În aceste condiţii, şansele creştinilor de a avea un împărat dintre ei erau mici şi fără un împărat creştin convertirea populaţiei ar fi fost încă multa vreme amânată. Prin convertirea lui Constantin la creştinism s-au modificat şi raporturile dintre Biserica şi Stat. Socotindu-se slujitorul lui Dumnezeu, responsabil în faţa Lui de buna rânduială în Biserică, el nu a ezitat niciodată să intervină în treburile acesteia în mod hotărâtor, cum a fost cazul cu convocarea Sinodului de la Niceea. El a creat precedentul după care numai împăratul putea să convoace un Sinod Ecumenic, iar Biserica a acceptat autoritatea sa fără discuţie.

Politica internă a împăratului Constantin cel Mare

Grija deosebită pe care a manifestat-o Constantin pentru Biserica creştină, străduindu-se să contribuie la asigurarea unităţii sale, pornea nu numai dintr-un adânc sentiment religios, ci şi din necesităţi practice, politice. El era convins că unităţii Imperiului trebuie să-i corespundă unitatea de credinţă. Apărarea Imperiului, ordinea şi unitatea sa internă au fost ţeluri urmărite în tot cursul vieţii sale de Constantin cel Mare. Pe plan administrativ şi militar, el a păstrat orientările generale ale lui Diocleţian (împărţirea Imperiului în peste 100 de provincii, guvernate de conducători laici-praesides şi militari-duces, apoi gruparea acestora în unităţi mai mari numite dioceze). De aceea, în literatura de specialitate toate acestea sunt cunoscute sub numele de reformele diocletianoconstantinopolitane.
Tot lui Constantin cel Mare i se atribuie şi înfiintarea între anii 318-326 a prefecturilor/ praetorio, adică unităţi administrative mai mari decât diocezele. La început au fost înfiinţate trei: a Orientului, care cuprindea tot Orientul (Armenia, Palestina, Siria şi Egiptul), Asia Mică şi Balcanii; a Italiei, în care intra Italia şi Nordul Africii (Mauritania, Numidia şi Libia); a Galiei, cu Spania, Galia, Britania şi o parte bună a Germaniei. După 326 au mai fost formate încă două: prefectura Iliricului (partea de Vest a Peninsulei Balcanice) şi prefectura Africii în Apus, desprinsă din cea a Italiei. Numărul prefecturilor a variat, iar la sfârşitul secolului al IV-lea (395) vor rămâne stabile 4: Illiricum şi Orientul, care vor aparţine Împăratului din Răsărit, Galia şi Italia, sub conducerea Împăratului de Apus. La conducerea prefecturii pretorio se afla un prefect pretorio, iar o dioceză era condusă de un vicar.

În domeniul economic, Constantin ia o serie de măsuri cu scopul de a consolida procesul de stabilizare a preţurilor, iniţiat de Diocleţian printr-un edict în anul 301, iar în domeniul financiar emite moneda de aur cunoscută sub numele de aureus sau solidus, ce va rămâne etalonul de schimb pentru lumea de atunci până în vremea împăraţilor Comneni. Tot Constantin va emite şi o monedă nouă de argint (siliqua) şi una de bronz (follis), care vor reprezenta banii obişnuiti folosiţi în afacerile curente.

În raporturile cu Licinius, Constantin a fost o vreme destul de apropiat, cu atât mai mult cu cât sora sa, Constantia, era soţia acestuia. Cu toate acestea, raporturile dintre cei doi s-au deteriorat după 320. Cauzele disensiunilor dintre ei sunt multiple, dar una dintre cele mai importante a fost atitudinea duşmănoasă adoptată de Licinius faţă de creştini. Conflictul dintre cei doi va atinge punctul maxim în anul 324, când la Chrysopolis, lângă Calcedon, Licinius este înfrânt după o luptă crâncenă. Rămas singur împărat în anul 324 peste tot Imperiul, Constantin va instaura monarhia ereditară, asigurată până în 361 de fiii săi. Astfel ia sfârşit sistemul colegial de conducere instaurat de Diocleţian.
Constantin cel Mare a murit în 337, fiind singurul dintre toţi împăraţii Romei care l-a preaslăvit pe Dumnezeu, Împăratul a toate.

Părintele Emanoil Babuş