Podul se sprijină şi pe maluri

PODUL SE AFLA ÎN FAŢA MEA

Podul se afla în faţa mea unind cele două maluri ale râului de munte ce se revărsa cu mândrie la vale având vuietul pătrunzător al torentului ce nu admite obstacole în faţa sa. Culoarea sa tulbure, de mâl proaspăt adus de undeva de dincolo de cuprinsul privirii, mă fascina prin nenumăratele sale nuanţe de gri mai mult sau mai puţin întunecate. Era ca un tablou ce se desena continuu de un artist nevăzut interesat de formele neobişnuite ce se conturau pe suprafaţa apei cu şerpuiri line urmate de vârtejuri neaşteptate ce îmi creau un sentiment de permanentă surpriză.

Primordialitatea forţelor naturii ce mereu se transformă, îşi schimbă chipul, de fiecare dată purtând o altă înfăţişare, se împletea cu tumultul curgerii generând un spectacol unic având un singur mare protagonist în acele clipe: Râul. În opoziţie cu el, parcă desprins dintr-o poveste, un pod, construit peste măreţia adâncului de ape, încerca să unească ceea ce natura fie a ignorat, fie nu a dorit să o facă, mai precis cele două maluri.

 

CU UN EFORT PROMETEIC

Cu un efort prometeic, podul se străduia să realizeze o corespondenţă spaţială între cele două tărâmuri delimitate de curgerea apelor, un gest făcut cumva împotriva aşezării iniţiale a lucrurilor. Pentru aceasta, mai mulţi piloni erau plasaţi chiar în mijlocul şuvoiului nemulţumit de aceste obstacole străine aflate chiar pe domeniul stăpânirii sale. Aceşti piloni, greu încercaţi de-a lungul timpului, îşi înălţau talia lor zveltă către cer, susţinând, ca nişte coloane de templu, planşeul de beton armat al podului, care astfel întărit, putea să realizeze imposibilul comunicării dintre cele două maluri.

Dar să nu ne închipuim că râul accepta supus noua sa condiţie prin această uzurpare a puterii şi negare a misiunii sale de a despărţi spaţiul acestui pământ. Dacă în trecut s-a mulţumit doar să inspire teamă celor ce nu i-ar fi respectat curgerea în timpul traversării cu bacul, pluta sau barca, de data aceasta a trecut la o cu totul altă strategie, şi anume, de a nărui de la rădăcină trufia acestei construcţii, muşcând adânc la baza pilonilor, surpând cât mai mult posibil din cele două flancuri ale sale şi punând astfel în primejdie întreaga structură a măreţului pod.

 

NICI OAMENII NU S-AU LĂSAT MAI PREJOS

Însă nici oamenii nu s-au lăsat mai prejos, după fiecare stricăciune comisă revenind cu forţe proaspete şi mânuind invenţiile lor cele mai năstruşnice în materie de construcţii: betonul armat şi oţelul forjat în piese de rezistenţă dintre cele mai diferite. Astfel, folosind strania adeziune a particulelor de calcar transformate în praf de ciment, omul reuşea de fiecare dată să îşi susţină fragila sa invenţie, în timp ce râul părea că nu are nicio şansă de câştig.

Înzestrat cu macarale puternice şi buldozere capabile să mute munţii din loc, Omul înfrunta eroic Natura, încercând să îi pună chingi şi legături prin care să o controleze, aşa cum se îmblânzesc fiarele pământului până se transformă în animale domestice supuse voinţei stăpânului lor. Cine se putea compara cu forţa tehnologiei de ultimă generaţie prin care ştiinţa construcţiilor încerca să redefinească spaţiul terestru conform cu dorinţele şi aspiraţiile rasei umane? Cine putea să se opună lamelor de oţel ale buldozerelor şi cupelor excavatoarelor, care modelau stâncile după bunul lor plac? Astfel, Omul părea că este un continuu învingător al Râului, acesta din urmă fiind adăugat pe lunga listă a sclavilor ţinuţi în lanţuri şi mânaţi după dorinţă.

 

DAR TOATE ACESTEA AU DURAT O VREME

Dar toate acestea au durat până când printr-o lucrare meşteşugită, subterană şi tăcută, vicleana curgere de apă a reuşită să se infiltreze şi să compromită în adâncime structurile de rezistenţă de pe ambele maluri. Astfel, cu ocazia unei revărsări de primăvară a izbutit să surpe susţinerea pe care pământul o oferea podului. Cu toate că pilonii rezistau eroic, stând la datorie asemenea unor soldaţi credincioşi în adânca beznă a nopţii, podul a rămas lipsit de sprijinul ţărmurilor pe care le unea.

La început a fost un moment de ezitare, în care forţele generate de tensiunea din interiorul betonului armat au încercat să se redistribuie într-o nouă configuraţie de echilibru. Dar ulterior, depăşindu-se încărcarea proiectată pentru părţile laterale ale podului, acestea s-au frânt asemenea aripilor unei păsări lovite de gloanţele unui vânător iscusit. La scurt timp, cu un trosnet amarnic, s-au prăbuşit blocuri mari de material din podul de odinioară, care de îndată au fost cu lăcomie înghiţite de apele cele mari ale râului.

 

MALURILE AU FOST DIN NOU SEPARATE

Din cauza tangajului structurii de dinainte de prăbuşirea laturilor, pilonii şi-au schimbat poziţia, înclinându-se ameninţător, până când târâţi de forţa gravitaţiei s-au prăbuşit în mijlocul apelor, ce în scurt timp i-au transformat în nişte resturi puse în mişcare asemenea unor stânci rebele târâte spasmodic la vale. Şi astfel, malurile au fost din nou separate pentru o lungă perioadă de timp, aşezate din nou în condiţia lor originară, destinată de către Natură, în armonie cu legi universale ce nu suportă schimbare.

Însă între aceste două maluri, se profilau încă rămăşiţele dispersate ale podului, creaţie de la început sortită provizoratului şi distrugerii, ca mărturie a finalului înfruntării dintre Om şi Natură. În zadar constructorii s-au deplasat ulterior la faţa locului şi au căutat o explicaţie la ceea ce se întâmplase. Viclenia râului fusese mai iscusită decât tot ceea ce se prevăzuse în faţa planşelor de proiectare, iar maşinăriile puternice nu fuseseră de niciun folos în faţa inteligenţei telurice a forţelor primordiale, care de fiecare dată scăpau cumva controlului deplin. Din nefericire, considerând că are de-a face doar cu nişte „obiecte neînsufleţite” şi nu cu o inteligenţă plină de dibăcie, Omul îşi subestimase adversarul, din această cauză plătind consecinţele.

 

UN POD NOU ŞI MAI TRAINIC

În final, alţi constructori, mai iscusiţi decât primii, au realizat un pod mai trainic, dar nu înainte de a-i consolida puternic malurile, inserând în secţiunile de susţinere trainici piloni de beton armat îngropaţi în pământ. În plus, structura nu a mai fost ridicată în zona de eroziune maximă a râului, ci acolo unde puterea sa era considerabil micşorată de profilul terenului pe care îl traversa. Acesta era podul pe care l-am revăzut câţiva ani mai târziu, având o deschidere mai largă, însă fiind mai bine aşezat, forţa râului fiind dispersată pe o lungime mai mare, teoretic incapabilă să mai genereze probleme ca în trecut.

Însă privind mai cu atenţie curgerea râului, fără să vreau, am distins în oglinda apei mâloase proiecţia podului răsturnat, fiindcă niciodată Natura nu se dă bătută. Pentru o vreme, ea pare docilă şi înfrântă, însă acesta este doar un joc al ei cu muritorii, fiindcă spre deosebire de noi, ea nu se grăbeşte, în cazul ei timpul având o cu totul altă dimensiune. De fapt, undeva, în adâncul pământului, Râul continua să îşi caute noi aliaţi pentru dărâmarea construcţiei ce sfida separarea spaţiului în conformitate cu harta propriul său curs. Mândria sa nu admitea ca vreodată să fie abătut de pe calea pe care în mod suveran şi-o alesese, ci mereu îşi va croi cu temeritate propriul său drum, indiferent de obstacolele pe care le-ar putea întâlni prin înaintarea sa.

Cât va mai trece până la următoarea confruntare? Nu pot face o estimare, însă Natura are o inteligenţă ce nu adoarme vreodată, supunerea ei fiind doar de conjunctură, lepădându-şi înfăţişarea ei blândă în chip neaşteptat la momentul oportun.

 

Octavian Lupu

Bucureşti

25.01.2013