Naivitate sau prostie?

Motto:

Când unii văd toamna numai frunzele moarte, eu văd cât sunt ele de frumos colorate.

Scrierile mele în care vorbesc despre dragostea de oameni, despre frumuseţea vieţii interioare, despre valorile superioare ale semenilor mei, despre frumuseţea sufletului ţăranului român aşa cum l-am cunoscut în copilărie şi nu chiar de puţine ori şi în zilele de azi petrecute în vacanţă în România, în acea “Românie tainică”, îi trimit pe unii cititori într-o lume ca de pe alte tărâmuri. Uneori i-am auzit spunând-mi, deşi în mod diferit, cam învârtindu-se în jurulul aceleiaşi idei:

”Scrierile tale mă trimit cu gândul la Vasile Alecsandri”, trimirere la valorile morale care par apuse şi la un climat de viaţă dispărut. “E prea mult idilism, viaţa e mai dură, azi nu se mai scrie aşa”. “Din scrierile tale rezultă că ai o fire 50% blândă, 50% naivă”.

Naivitatea fiind de mai multe feluri, unii o percep ca o dovadă clară a unei maturizări întârziate şi poate chiar neîmplinite până la încheierea vieţii. Cei mai mulţi o consideră un fel de trezire bruscă la realitate din vise iluzorii, din amăgirile pe care ţi le-ai croit singur depărtându-te de realitatea concretă. În zicerile populare este des repre-zentată: “crede că tot ce zboară se mănâncă”, “umblă cu capul în nori”, “e prost de bun”.

Există şi un fel de naivitate înnăscută, împletită cu inocenţa care este congenitală, intrată în plămada fiinţei tale de la începuturi, e scrisă în codul genetic şi n-o poate anula nici vârsta şi nici experienţa. Aici cred că mă înscriu, căci îmi place să păstrez naivitatea lângă acel sâmbure de inocenţă, fără de care contactul direct cu realitatea dură mi se pare cumplit de dureros, chiar cinic. Ştiu că pot fi uşor rănită, dar dragostea de oameni, un adevărat virus, are şi o poezie de o rară frumuseţe care mă ţine departe de cinismul vieţii. Oricum, nu putem să evităm răul care ne poate veni pe atât de multe căi, viaţa ne pune în cale fel de fel de greutăţi, dar numai ea, viaţa, este singurul lucru important şi ea trebuie să fie trăită frumos, să te bucuri de ceea ce ai, să pui preţ pe ceea ce ai obţinut. Viaţa nu se derulează aşa cum dorim şi dacă tot am de luat o parte de amar, măcar să ştiu că mi-a mai rămas ceva dulce pe fundul paharului. Pentru toate bunurile trebuie să plătim un preţ, dar sunt şi recompense şi bucurii pe care nu le pot gusta cei prea încordaţi în lupta de a nu pierde nimic. Dacă n-ai încredere în nimeni, cum să spui că viaţa e frumoasă, că a înflorit trandafirul? Fără toate acestea, drumul vieţii mi s-ar părea un tunel în care au disparut toate luminiţele şi terenul este plin de prăpăstii. Căutând mereu să nu fim păcăliţi, riscăm să ne sărăcim sufleteşte, riscăm să nu iubim pe nimeni şi nimic cu adevărat, să ne apropiem prea mult de moartea spiritului uman. Mi se pare că este în beneficiul omului să-şi supravegheze naivitatea decât să o sugrume.

 

Asprimea vremurilor de astăzi cu multe devieri de la normalitate, cu spectrul inuman al suferinţei, cu violenţa verbală şi fizică, înjosiri şi umilinţe de tot felul, o viaţă trăită în scârbă şi dezgust, a făcut ca bunătatea, blândeţea, inocenţa, bunul-simţ, încrederea în oameni, sinceritatea, să fie considerate o mare naivitate, adevărate handicapuri mai grele decat nesimţirea, lenea sau idioţenia. Dacă nu eşti înarmat cu braţe tari, cu îndrăzneală, cutezanţă, dacă nu sari agresiv la luptă pentru apărare împotriva adversarilor de tot felul – oameni sau principii – uneori chiar şi la atac preventiv, ca să-ţi ştie adversarul de frică, poţi fi nimicit. Dar viaţa ne oferă o paletă largă de conceptii. Sunt şi mulţi oameni care refuză să trăiască o existenţă încrâncenată într-un imperiu dezumanizat, cu repere sfărmate în care a dispărut graniţile bunului simţ şi ale măsurii faptelor, refuză să se lepede de sinele său superior. Dorinţa acestora de a trăi superior şi degajat, într-un spaţiu cu valori spirituale mai înalte, neostoite, îi poate duce şi pe tărâmul inocenţei şi al naivităţii, dar dacă ei sunt persoane puternice, pot trece peste inconvenientele naivităţii. În scrierile mele, eu mă adresez mai ales acestora.

 

Unii cititori ai scrierilor mele m-au dezamăgit judecându-mă superficial, luându-mi bunatatea drept naivitate egală cu prostia, dar am considerat că este normal să fie şi astfel de oameni. Ar fi cu adevarat o mare naivitate din partea mea să ignor o asemenea părere, să nu o pun în cântar. Dar, dacă bunătatea, încrederea în om, în frumos, în bine şi tot ce unii considera naivitate, sunt dublate de raţiune, atunci îmi asum acest soi de naivitate şi nu ţin cont de felul cum sunt catalogată. Am învăţat ca, naivităţilor mele, să le stabilesc limitele, să nu las să se desfăşoare oriunde şi oricum şi astfel să mă bucur lucid şi matur de frumuseţea oamenilor, dincolo de şabloanele şi regulile de convieţuire umană, să-mi strunesc mintea de a se feri de prejudecăţi, de mentalităţi obscure. Mă străduiesc să ţin cont de prezumţia de nevinovăţie în judecarea valorilor omeneşti, să nu-mi pierd încrederea şi răbdarea de a descoperi şi partea bună a fiecărui om, oricât de vinovat ar părea.

 

Am ajuns la asemenea înţelegere a faptelor de viaţă după ce m-am întrebat de nenumărate ori unde este graniţa între bunătate şi naivitate şi dacă aceasta există cu adevărat. Cât de bun poţi să fii ca să nu fii considerat prost? Am pierdut sau am câştigat prin bunătate? Răspunsul a fost mereu acelaşi: sâmburele acela de naivitate, de inocenţă, ne fereşte de mizeriile vieţii, ne face mai umani. Nu de puţine ori am plecat fruntea în jos când am aflat fapte de generozitate pe care noi n-am fi fost capabili să le facem. Am văzut cu toţii cum unii oameni şi-au rupt de la gură ca să ajute sinistraţii sau pe cei care au fost mai în nevoie ca ei, deşi ei erau foarte nevoiaşi sau bătrâni trăind în pragul sărăciei. Alţii şi-au primejduit viaţa ca să slveze alte vieţi omeneşti, ori voluntariază în Africa ajutând copiii care sunt numai piele şi os. Acestea şi multe altele nu mai pot fi catalogate naivităţi. Lista poate fi foarte lungă amintindu-i şi pe cei care fac sponsorări, pe cei care pot să-şi rupă din timpul lor şi să stea alături de cei aflaţi în suferinţă pentru a-i ajuta să treacă mai uşor prin momente de deaztru sufletesc. Îmi vin în minte scene de mare frumuseţe din viaţa ţăranilor noştri care au sărit în ajutor semenilor din satul lor în momente pe care nu le puteau depaşi singuri. De-a lungul vieţii am întâlnit mulţi oameni purtând efigia omului blând, bun şi generos, oameni pe care îi poţi asemăna sfinţilor, care au dat totul, fără să pretindă nimic în schimb. Despre câţiva am scris din prea plinul inimii. Măcar de-aş fi şi eu pe aproape de ei! Dar cel mai bun exemplu pe care îl avem înaintea ochilor este bunătatea fără margini a lui Iisus si Iisus n-a fost un naiv.

Merită făcută o subliniere şi anume că, aceste limite văzute în scrierile mele, nu au venit niciodată din partea cititorilor profund religioşi.

Eu n-am cum să mă despart de naivitatea şi de inocenţa mea, nici nu pot şi nici nu vreau. Continui să cred că sunt de partea bună a baricadei, continui să spun că Moş Crăciun există şi las toate canoanele vieţii care mi se reproşează pentru cei care se potrivesc cu ele. Fiecare avem o scară diferită a valorilor. Nu aceleaşi cauze ne fac fericiţi pe toţi deopotrivă.

Cu drag, Elena Buică Buni, Canada