Lansarea volumului “Tainica simţire”

Revista de Cultură Universală Nomen Artis – Dincolo de tăcere împreună cu Librăria Diverta Hubertus vă invită la lansarea volumului Tainica simţire care va avea loc la sediul Librăriei Diverta (str. bd. 21 Decembrie nr. 22), Cluj-Napoca pe data de 28 august 2014, orele 18

Gazde: Mihaela Enache și Gabriela Roman

Invitaţi:
Mihai Păstrăguş, Iaşi
Viorela Codreanu Tiron, Bucureşti
Terezia Filip, Târgu Lăpuş
Iulian Dămăcuş, Cluj

Relaţii suplimentare la tel. 0723 654 043

2 Păreri

  1. Hatos Vasile
    Sep 12, 2014

    Multumesc doamna Terezia Filip pentru frumoasele cuvinte! Cu stima si respect!

  2. Viorela Codreanu Tiron
    Aug 30, 2014

    Reverberațiile poetice ale sinelui
    Lectura volumului de debut liric al lui Vasile Hatos, Tainică simțire ‒ Editura Amanda Edit, București, 2014 ‒ confirmă că, în totali¬tatea ei evenimențială, copilăria cu locurile natale, casa, familia, întâmplările, constituie, categoric, cea mai puternică sursă interioară ce activează latent în orice eu, îl îmbogățește venind din propriul trecut. Germinând în sinele profund, ca într-un embrion, ea echivalează cu timpul însuși și cu energiile fiecărui eu. Spunând aceasta reiterez o afirmație a celebrului antropolog și psihanalist G. Bachelard, care vedea în copilărie „însuși sâmburele vieții noastre” ce nutrește imaginar eul – și cât de important este imaginarul! – pentru întrega sa existență și creație.
    Fabulația poetică e uimitoare în prezentul volum ‒ amintiri, vise, reverii ale copilăriei țes, în expansiunea lor, în cuvinte și imagini, poemele. Întâmplări reale ori imaginare curg în șuvoi din sine, ca în Amintirile lui Creangă, în Hronicul și cântecul vârstelor al lui Blaga sau în orice altă creație ce recuperează copilăria și tămăduiește sinele de excesele și de spaimele prime. Dominant narative și confesive, textele prezintă: întâlnirea cu lupul în pădurea natală, hoinăreli copilărești, imagini, senzații și fantasme crepusculare sau nocturne la limita realitate-vis, atingând astfel, o stare indubitabil lirică. Eul percepe ritmuri, aude șoapte și trosnete, vede umbre, frunze căzând, vorbește cu arborii iar schimbul de priviri cu lupul e o primă ințiere în pericolele ce locuiesc natura și propriul sine. Într-un joc de copil, I. Barbu trăia o inițiere asemănătoare, ca martor la extincția melcului atins de înghețul unei primăveri timpurii. Poemele se iscă din aventura reală sau din amintiri depozitate în suflet: „Este un întreg Univers/Născut în Fiinţă./ Sărut şi vântul ce m-adie tăcut/Cu simţurile născute în uitare/Şi, iată un întreg Univers/ Răsare în zare.” (Întâlnirea cu lupul. Inițierea, p.6) Fascinat de natura din sine ori de cea dinafară, eul-copil caută înțelesuri dincolo de suprafața vizibilă a lucrurilor, cu toate riscurile implicate de aventura sa: „Căci calea spre Absolut este grea/E-o cale de orori şi de taine,/E-o cale ce n-o ştie nimenea/ Decât enoriaşii din basme!/ Îmi place să hoinăresc prin păduri/ Să caut o lume perfectă,/Îmi place să caut noi perfecţiuni/ Renăscând în mine metafizici perfecte!”(p.12). A simți existența a ceva tainic în lucruri e o stare eminamente mistică și poetică. Din dimensiunea vegetală, teluric-silvestră – simbol al incipitului existențial ‒ experiența poetică se mută, la un moment dat, spre nouri și zări ori spre adâncul dn lucruri –„Spre-a câmpurilor nouri privesc adânc, nos¬talgic…” (Tainică simțire, p.1) În acest urcuș interior, infinit, lumină, zenit, undire, iubire sunt experiențe afective și spirituale. Plăcerea melancolică sau joaca „de-a scormoni în veacuri, în lumi necunos¬cute,/ Găsind puteri şi secoli se scurg pe viaducte/ plecând spre alte ere, spre alte generații…” e nota definitorie a volumului și a identității poetului. Naivitate și puritate, emoție și nonconformism îl definesc, în fapt, nu pe nebun sau pe bufon, ci pe poetul ce poartă în sine natura genuină care se manifestă fie atipic și derutant, fie poetic. (Nebunul).
    Natura abundă, fantasme silvestre, câmp, pădure, căprioa¬re, umbre¬, noapte, tăcere cheamă eul: „Mă cheamă muntele,/Mă cheamă natura,/Mă cheamă tot ce este pur,/Mă cheamă iubirea de ape…”(Mă cheamă p.18) Atracția hipnoti¬zantă spre satul natal, spre foșnetele, apele și nopțile lui este jocul liric, o purificare prin întoarcerea la ipostaza de copil (Suflet de copil, pp. 19-20), căci în puritatea copilărească locuiește însuși Dumnezeu, după afirmația autorului. Sufletul minat de un dor teribil de toate ale lumii, de trecut, e ca și în Eminescu, nemângâiet, îndulcit de melan¬colii, ceea ce împinge eul în marea sa călătorie interi¬oară, pe un drum cu spini, în căutarea libertății depli¬ne, a fericirii, a bucu¬¬riei de-a fi. Regăsirea de sine este o experiență a sacru¬lui. „Mi-am constrâns simţurile/ pentru a urca /în interiorul fiinţei /am plecat spre /tărâmul beatitudinii/ unde pacea lăuntrică/ s-a instalat în intelect/ prin cunoaşterea Sacrului/am ajuns la rădăcinile morţii/ la rădăcinile spiri¬tului.” (pp.24-26) Ținta e pacea lăuntrică, autocunoașterea: „Cine sunt eu? Ce-am fost? Ce voi fi?/ Când timpul tresaltă printre morţi şi vii./ Eu sunt copilul uitat în copilărie/ Cu simţuri uitate în al meu / Suflet închis într-o colivie,/ Unde puritatea răzbate prin timp,/Mă simt copil/ […] Ce caută neîncetat setea de absolut,/ Eu sunt copilul ivit de nu-ştiu-unde,/ Eu sunt copilul ce-ncheagă noi unde…” (p.21, Adevărul se naște în suflet de copil).
    Deambularea prin pădurile natale e o bună alegorie, o hoinărire interioară, formă de recuperare a sinelui. Discursul liric la persoana I vorbește și în numele unui eu colectiv căci aventura cău¬tării de sine – poate fi a oricărui ins și a tuturor. Tainică simțire transcrie un parcurs sufletesc de la planul concret-senzorial la unul spiritual, de la aventură și natură la idee, dar și de la eu la colectivitate (p.33) Grăind în numele dacului din sine, poetul visează mesianic o transmutare ce va aduce un destin colectiv fericit: „Lumina vieţii mele, a Pasării Măiestre!/Aş vrea să mă întorc la copilăria mea/În ţară, unde…o stea /O să se nască în Transilvania,/Cu inima de foc, poate un cerc, poate un foc /Va pogorî şi-n ţara mea /Să ardă nebunia ce-i acum în ea,/ Să ardă răul, să fie bucurii…” (p.33, Nebuni suntem cu toții)
    Căutarea e justificată de nevoia eului de-a se sprijini de ceva, iar lumina, adevărul, puri¬tatea sunt limanul întrezărit. Aventura se relevă vag și la nivelul discursul liric, o fină grilă a stărilor interioare evoluând de la teamă, necunoscut, aventură la speranțe și orizonturi lumi¬¬¬noase. Dacă verbele la prezent indică îndemnuri și explicitări, căutări și nedumeriri, trecutul verbal atestă un déjà vu, aventura valorizată poetic. O poe¬mă, Confesiune prezintă iubirea și iubita sunt imagini luminoase. În ecouri bacoviene, versurile parodiază involuntar pe poetul simbolist: „Ce cald e aicea la tine/ Și toate din casă mi-s sfinte”(Bacovia). Hatos spune, în ritm neomodern, ca într-o piesă rock: „Aicea, iubito, aşa-i de cald şi bine,/Ai vrea să stai numai cu mine,/Cum porum¬belul pleacă-n zori de zi,/Dar se întoarce-n nopţile târzii./Ce bine-i, ce bine-i la tine,/ Ai vrea, iubito, să stai numai cu mine.”(p.41, Confesiune).
    Construcția volumului structurează cele 46 de poeme în 103 secvențe, numerotate, de la primul la ultimul poem într-un continuum poetic de imagini, secvențe și poeme subsumate toate unei singure teme funda¬men¬tale ‒ căutarea a ceea ce-l face fericit pe individ: copilăria, sinele pur, iubirea, cunoașterea, liniștea sufle¬tului, Dumnezeu, absolutul. Taina veșniciei, dorul, iubirea, pădurea, chipul copilei ce apare ca-n vis țes lirismul la limita realitate-vis, din amintirile copilăriei sau din dorințe depozitate în sine. Aceasta e ambigui¬tatea imanentă poeziei. Natura sinelui se suprapune cu o natură matricială care-l adăpostește pe om: „Plecând, enigmatic, tăcut şi copil/Mă simţeam în păduri, voios şi viril./ Mi-e dor de tot ce e pur în păduri,/ Mi-e dor de dealuri, de văile cu salcâmi,/ Mi-e dor de pădurea din mine/ Ce-o simt adesea în vene!/Mi-e dor de ape, de clipele acelea,/ Care-mi inundă adesea ideea,/ Şi plâng…”(Mi-e dor, p.51) O vagă schimbare a tonalității și a formulei lirice pe parcursul volu¬mu¬lui indică mișcarea sufletească a eului între amintirea copilăriei și luminișurile inte¬¬ri¬oare atinse, între poemul amplu din secvențe multiple și cel clasic dn terține sau catre¬ne – formulă lirică suplă, mai vioaie – (Noaptea iarăși se trezește, p.55-56) Indiferent însă de formula textului, miza lirică a acestui volum e sinceri¬tatea, și natura expansivă a simțirii, intuirea marilor teme: singură¬tatea, iubirea, fericirea, cunoa-șterea. Sin¬gur e poate cea mai origi¬¬na¬lă și mai realizată poemă, inclusiv stilistic și tematic. (p.55) Legat de rădăcini, un poem, Trăirile (p.58) relevă – un alt ecou emines¬cian – „Ce suflet trist mi-au dăruit părinții din părinți”‒ că păcatele vin din părinți ca moșteniri genetice etc.
    Spațiul natal, sângele dac, umbre, șoapte, foșnete și taine răzbat din trecut în sinele ultrasensibil spre a reverbera grosso modo, în avalanșe, din fluviul interior de neoprit, în volum. Unele poeme de un imaginar fabulos prezintă ba un joc de copii cu vagi reminescențe emines¬ciene (Amintirile copilăriei), ba un poem cu Făt-Frumos și prințesa răpită (Povestea iubirii) iar cele de iubire luminează finalul volumului. Un titlu retoric, Învață tu, copile, încheie volumul în ton sapiențial cu îndemnul recurent de-a prelua din experi¬ențele vieții frumo¬sul, binele, adevărul etc. Fără a se ralia vreunui curent, Tainică simțire e o realizare auctorială, un pas în afirmarea identității poetice. Perfectibil din punct de vedere al formei și stilului, într-o etapă în care poezia a consumat atâtea expe¬riențe de cunoaștere și formule estetice, a traversat mari curente de gândire, sinceritatea trăirii, puritatea simțirii și puterea fabulatorie ‒ certe calități lirice ‒ se cer sprijinite de o stilistică pe măsură, de o cultură a imaginii poetice. Metafora și simbolul stilizează imaginarul punând mai mult în valoare o experiență spirituală oricât de elevată și profundă. Cu o mare zestre de sensibilitate și un neostoit elan de căutare, cu o fantezie prodigioasă, Vasile Hatos poate urca trepte semnificative în poezie.
    Privit din altă perspectivă, volumul Tainică simțire reprezintă o experiență pilduitoare într-o lume în care destui tineri și maturi ratează dimensiunea spirituală și culturală, ca formă de regăsire și salvare a sinelui. Poezia, cultura, spiritualitatea oferă o soluție, atunci când crize existențiale, etice și afective mai degrabă rătăcesc eul prin labirintul existenței. Vasile Hatos a intuit unde, în ce tărâm să caute, pentru a găsi sensul, frumusețea, absolutul.
    Terezia Filip

Lasă un răspuns către Hatos Vasile Anulează răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>


Provided by orange county short sale specialist