Lansare Odiseea plăcilor memoriale

Dragelor, Dragilor, Mare Veste Mare: La Târgul de carte Gaudeamus (de la Romexpo), va avea loc joi 22 nov., orele 15:00 lansarea volumului Ion Lazu – Odiseea plăcilor memoriale, apărută la Editura Bibliotecii Metropolitane Bucureşti (BMB). Avântaţi-vă spre ultimul nivel, 7.70, căutaţi standul 348, pe Bulevardul STUDIA, stand poziţionat în partea diametral opusă Intrării principale, în Spaţiul de Evenimente, (cum altfel?! )

Vor prezenta cartea:

Simona Cioculescu (redactor de carte),

Radu Voinescu, critic literar

Florin Rotaru, director general BMB

Mircea Coloşenco, istoric literar

Şi autorul, cu textele autografelor pentru prieteni deja pregătite…

 

Vă aşteptăm cu mult drag, Lidia şi Ion Lazu

 

Sandului BMB de la Targul International Gaudeamus are numarul 348 si se afla la nivelul 7.70 (ultimul), langa Spatiul de eveniment

 

Motto: „Vreau să mă devotez, nu să poruncesc.” (Mircea Vulcănescu)

Preambul.

În ultimii ani Uniunea Scriitorilor a iniţiat câteva proiecte specifice de anvergură, considerate în stare să spargă zidul indiferenţei generalizate de care atâta ne plângem, mă refer desigur la dezinteresul flagrant pentru literatură, pentru cultura scrisă şi implicit pentru creatorii acesteia, scriitorii. Zis şi făcut – ceea ce nu e puţin lucru pentru un scriitor evazionist, nu? Oricum am lua lucrurile, la sfârşitul anului 2007 aveam confecţionate şi inscripţionate nu mai puţin de 124 plăci memoriale, pe care figurează numele a 167 scriitori; această cifră, impresionantă prin ea însăşi, nu poate da însă o idee corectă privind amploarea acţiunii despre care tocmai aminteam decât dacă o raportăm la cifra de cca 60 de plăci memoriale pe care Uniunea noastră le-a pus în ultimii 60 de ani. Am considerat că marii noştri scriitori, făuritori de cultură, merită până la urmă, după o viaţă de privaţiuni, umilinţe şi eşecuri (ignoraţi de semenii lor, dispreţuiţi de rude şi cunoscuţi, neînţeleşi de familie, obstrucţionaţi de birocraţia nemiloasă, invidiaţi de confraţii fără har), binemerită de la această naţiune măcar neuitarea pe care o conferă, simbolic în definitiv, o placă de marmoră albă pe locul pătimirii lor întru Artă, Frumos şi Adevăr. O binevenită atenţionare pentru insul trecător pe străzile capitalei: „Aici a trăit şi a creat între anii… scriitorul…” Dar va fi sesizat cinstitul nostru concetăţean apariţia acestor plăci memoriale? (În mulţimea cacofonică de firme şi reclame care asfixiază faţadele imobilelor şi ultragiază privirea…) Le vor fi sesizat, înaintea altora, confraţii de suferinţă literară, încă supravieţuitori şi aspiranţi în taină la un final norocos în „proba marmorei”? Răspunsul, oricât de nedumeritor, este negativ pe toate fronturile. Pe cât de sensibili la perspectiva nemuririi personale, tot pe atât de reticenţi, dacă nu de-a dreptul opaci la cuvenitul dreptunghi marmorean consacrat celor care deja au plecat dintre noi… În fapt, acţiunea în cauză este plasată pe site-ul USR încă din septembrie trecut, cu toate detaliile necesare, inclusiv locaţia exactă a celor care au binemeritat, precum şi apelul de a ni se furniza noi adrese unde şi-au dus viaţa scriitorii noştri importanţi – însă până acum, oricât ar părea de neverosimil, nu am înregistrat nici măcar o singură reacţie apreciativă, necum vreo consemnare în presa literară – nici un gest venit în întâmpinarea demersului nostru perseverent şi care, trebuie spus în acest context, nu este deloc lesnicios, cum s-ar putea crede, căci totul a trebuit pornit de la zero, pentru simplul motiv că nu mai există o arhivă a Uniunii.

Nu e defel uşor de întocmit o listă de nume, fatalmente restrictivă, mai ales că nici dicţionarele din domeniu, chiar cele academice, constaţi cu o asemenea ocazie, nu sunt chiar ce-ar trebui să fie, cu nedrepte omisiuni şi impardonabile erori. Dar adresele?, dar perioadele când scriitorul a locuit acolo sau dincolo…? A trebuit să apelez mai întâi la confraţii supravieţuitori, care, nici o surpriză, în cele mai multe cazuri nu mi-au putut furniza date exacte despre adresele foştilor prieteni… Telefoane hazardate, descinderi la faţa locului, tatonări, pertractări cu vecinii de stradă, cu colocatarii, care ori sunt cu totul străini de situaţie, recent mutaţi în imobil – căci doar trăim a virulentă etapă de reaşezare a cetăţenilor, după „cum li-s (b)anii, cum li-i rangul…”- , ori se fofilează, neplăcut impresionaţi, dacă nu de-a dreptul suspicioşi: „Ăştia ce mai vor? Ne lipsea nouă placa lor memorială…”.

După identificarea adreselor, s-au emis către asociaţiile de locatari/proprietari cca o sută de adrese din partea USR, cu toate explicaţiile de rigoare, inclusiv asigurarea că acordul proprietarilor nu are urmări juridice asupra spaţiului locativ în chestiune. Răspunsurile nu au „curs”, abia dacă au „picat” câteva aprobări. Alte descinderi la adrese, abordarea vecinilor, a administratorilor, a preşedinţilor de asociaţii, la altă scară, la alt atej, la altă oră, la alt număr de telefon. Şi răspunsul: numai după ce se va ţine şedinţa… Am perseverat, am insistat. Am avut răbdare. Iar rezultatele, îndrăzneam să afirm, sunt demne de luat în seamă.

Dificultăţile? Desigur, faptul că nu am putut stabili adresele unor mari scriitori care ar fi meritat din plin omagiul nostru: Ibrăilanu, Topârceanu, Şt. O. Iosif, îndeobşte semnături antebelice, dar şi Anton Holban, Ion Călugăru, Dimitrie Stelaru… Apoi este cazul a cca 20 plăci memoriale confecţionate şi care deocamdată nu au putut fi fixate din cauză că imobilele sunt în reconstrucţie, în reparaţii capitale etc. În timp, problema se va rezolva favorabil, căci există acceptul proprietarilor. Însă au fost din păcate şi cazuri de refuz obstinat, de reavoinţă crasă, de ticăloşie chiar. N-am să dau decît câteva exemple, succint, păţaniile ca atare vor fi relatate în detaliu, de mă vor ţine puterile, în acest Memorial al plăcilor memoriale, unde nu mă voi sfii să dau numele obstrucţioniştilor, ca să se ştie. Ca să se înţeleagă acest lucru pe cât de adevărat tot pe-atâta de trist: scriitorul român, de care convivii se plâng îndeobşte şi îl privesc chiorâş, a avut de cele mai multe ori ghinionul să-şi ducă viaţa printre semeni de-o cruzime fără frontiere. Nu va fi fost autorele un colocatar cu deosebire agreabil, asta poate fi adevărat, şi de înţeles, date fiind circumstanţele, însă este dincolo de orice închipuire reaua voinţă şi ingratitudinea celor printre care au fost nevoiţi să-şi ducă zilele.

Sunt situaţii nu lesne de descâlcit chiar când e vorba despre domiciliul scriitorilor care ne-au părăsit de curând. Ce te faci însă cu cei de dinainte de ultima conflagraţie? Merg la Biblioteca Academiei, caut prin anuare, prin Cărţile de telefoane. Constat că mulţi scriitori, chiar de notoriatete, nu şi-au permis această înlesnire a tehnicii – sau au repudiat-o de plano? Pe câţiva îi găsesc, şi nu oricum, ci cu toate titlurile academice sau universitare, cu profesia lor, oricum: ziarist, avocat, doctor, în nici un caz scriitor.

Dar se vede că nu numai scriitorii îşi au destinul lor, nu numai cărţile lor îşi au destinul lor, dar până şi plăcile memoriale îşi au destinul lor…

Uneori îmi spun că pe drept cuvânt realitatea întrece de departe imaginaţia. Îţi imaginezi tot felul de situaţii, însă fapt este că realitatea poate să-şi „imagineze” situaţii repetitive.

În fapt, nu am dorit doar o relatare a odiseei plăcilor memoriale, cu totul desprinsă din context, ci o cronică la zi a unei perioade din viaţa mea şi a semenilor, cu tot ce înseamnă asta, cu bucuriile şi mâhnirile ce decurg din lucrul cu oamenii. Aşa încât, nu doar lucrarea propriu-zisă este relatată pe cât se poate de amănunţit şi fidel, dar şi întâlnirile cu colegi de breaslă, scene de stradă, tot ce s-a aflat în atenţia mea pe parcursul acestor luni şi ani. Aş putea pretinde că fixarea plăcilor nu a constituit decât un motiv la îndemână care să-mi dea ocazia de a mă livra coalei de scris, cu toate trăirile, gândurile, înflăcărările factice şi neliniştile de durată, cu teama insidioasă de golul care se cască în urma celor plecaţi.

Ion Lazu, 24 iulie 2008

 

O lămurire.

Cineva care se va trezi în mână cu acest op disproporţionat reprezentând o consemnare a pătimirilor legate de instalarea în Bucureşti în anii 2007-2008 a unor plăci memoriale pentru marii scriitori dispăruţi – căci, e drept, s-au fixat aproape 200 plăci -, îşi va spune că are a face din nou cu una dintre „exageraţiunile” care inundă piaţa literară a nesfârşitei noastre tranziţii. În definitiv, există lista scriitorilor respectivi, ea a fost poziţionată pe site-ul USR-ASB, deci lesne de consultat. Şi atunci, de ce vin eu să tulbur apele atât de liniştite, ca şi stătute ale vieţii noastre literare-culturale?

Ar fi mai întâi o explicaţie personală. Scrisesem în cei doi ani precedenţi, împreună cu poetul Ion Murgeanu o carte de confesiuni în dialog epistolar: Himera literaturii şi, cu acel prilej, evocând anii formării noatre şi contextul în care am debutat, a trebuit să vorbesc despre cenaclul Labiş, să-mi reamintesc atmosfera de acolo, să-i enumăr pe actanţii ei, să le schiţez evoluţia – cu care ocazie mi-am dat seama că o mare parte dintre colegii de generaţie şi dintre cei ce ne-au precedat într-ale scrisului au ieşit deja din scenă, pe uşa fără întoarcere. Lângă evocările mele admirative, jalea greu de reprimat, ca şi neîncepută, a faptului că ei nu mai sunt…. Ideea a venit pe loc: să propun Uniunii un proiect cultural cu acest obiectiv: plăci memoriale pentru marii înaintaşi. Am găsit înţelegere din partea conducerii breslei noastre, am primit aprobările, m-am pus pe lucru şi rezultatele nu au întârziat. În fapt, nu făceam decât să aduc la zi o îndatorire încă neonorată a breslei faţă de membrii ei dispăruţi. Atunci, de ce vin eu cu această „odisee” a plăcilor memoriale…?!

Am ţinut să consemnez avatarurile unei acţiuni luată pe cont propriu, şi…lucrurile au căpătat o neaşteptată amploare chiar şi pentru mine. Ca să nu mai spun că, revăzând textul, constat că nici pe departe nu am reuşit să relatez toate prin câte am trecut, lipsesc întâlniri importante, zile, săptâmâni întregi. Căci uneori, pentru a duce la bun sfârşit faptele unei zile nu-ţi mai ajunge energia spre a le şi consemna, – şi vei simţi asta ca pe o frustrare; tot aşa după cum, când te aşterni scrisului, destule lucruri importante din viaţa mea rămân de izbelişte. Am notat amintiri legate nu numai de scriitorii dispăruţi, dintre care pe mulţi i-am cunoscut personal, dar şi întâlnirile cu confraţii – deci morţii dar şi viii, ca să întorc termenii cunoascutei cărţi;. „Nişte pagini colcăind de viaţă”, cum s-a exprimat Geo Vasile într-o cronică din 2005 la romanul meu Sălbaticul, el însuşi nu mai mult decât o cronică a ultimilor trei ani sub dictatură.