Cinci decenii de diplomaţie

O CARTE CARE UMBREŞTE CARIERA UNUI DIPLOMAT

(Maria Dobrescu. Cinci decenii de diplomaţie. Despre relaţiile româno-albaneze într-un dialog cu ambasadorul Gheorghe Micu, Editura Privirea 2011)

Tiberius Puiu

O asemenea carte trebuie să stârnească interesul oricărei persoane care doreşte să cunoască mai mult despre Albania şi despre diplomaţia română, în timpul comunismului şi imediat după aceea. De asemenea cartea prezintă interes pentru membrii comunităţii albaneze din România, care pentru o lungă perioadă au fost lipsiţi de informaţii despre ţara lor de origine. Evident că persoana cea mai autorizată pentru a prezenta evoluţia politică, economică şi culturală a Albaniei din ultimii şaizeci de ani este ambasadorul Gheorghe Micu. Legat de aceasta ni se pare straniu modul în care este prezentată cartea. Deşi pe coperta ei avem fotografia ambasadorului Gheorghe Micu, şi deşi acesta este cel care prezintă informaţiile şi datele privind cele de mai sus, ca autoare este indicată Maria Dobrescu. Evident că normal ar fi fost ca autor să fie menţionat ambasadorul Gheorghe Micu, iar Maria Dobrescu să fie indicată ca interlocutor al persoanei intervievate. Aşa ar fi impus respectul datorat bogatei şi îndelungatei cariere a ambasadorului Gheorghe Micu.

Rolul „autoarei” îl descoperim în întrebările naive şi cele de tipul „nu-i aşa că…”. Acestea, au de fapt menirea ca ambasadorul să spună cât mai puţin despre Albania, despre orientările politice ale acestei ţări, despre relaţiile cu ţările învecinate (mai ales cu Iugoslavia). Cartea este plină de fotografii, care în majoritatea lor nu au nici o legătură cu relaţiile româno-albaneze. Astfel cititorul nu primeşte nici o informaţie privind conflictul îndelungat cu Iugoslavia (mai toată perioada comunistă Albania a fost prietenă cu ţările care nu aveau relaţii bune cu Iugoslavia), nici despre relaţiile Albaniei comuniste cu numeroasa populaţie albaneză din Iugoslavia şi Grecia. Este clar că aceste limitări sunt impuse de „autoare” şi acestea coincid cu poziţia „deputatei” albaneze care, în lunga sa perioadă de activitate în Parlamentul României, nu a vorbit niciodată despre problemele cu care se confruntau albanezii (din Albania sau Kosova), pentru a explica aceste probleme opiniei publice româneşti sau pentru a-şi manifesta simpatia faţă de cauza albaneză. Interesant este faptul că în aceeaşi perioadă deputatul minorităţii sârbe în Parlamentul României a votat împotriva majorităţii, pronunţându-se împotriva bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei. La fel publicaţiile minorităţii armene din România critică politica externă a ţării noastre, deşi sunt subvenţionate de guvernul României. De altfel pentru „deputată” şi „Liga” pe care o reprezintă, Kosova nici nu există.

Este de lăudat activitatea ambasadorului Gheorghe Micu în legătură cu aromânii din Albania, dar în ceea ce priveşte casa „Iorga” ni se pare că o soluţie potrivită (bazată pe reciprocitate – principiu de bază al diplomaţiei) ar fi fost susţinerea unui centru cultural albanez la Bucureşti în paralel cu retrocedarea casei „Iorga”. Sunt multe menţiuni care stârnesc uimirea: Ufa este capitala Başkortostan-ului, nu a republicii autonome Kirkizia (?!); în limba română nu s-a folosit niciodată prescurtarea US pentru Uniunea Sovietică, ci URSS; agenţia chineză de ştiri se numeşte Xinhua. Cum să înţelegem fraza: „România a fost singura ţară care a sfârşit-o cu regimul comunist printr-o revoluţie sângeroasă şi violentă, în cursul căreia conducătorii ei au fost executaţi (ai revoluţiei?!)”. Probabil că în loc de roţile dinţate ale poliţiei secrete era mai nimerit să se spună „angrenajul poliţiei secrete”. Sunt prea multe exemplele de acest gen pentru a le menţiona pe toate. Dacă Hoxha a condus Albania între 1944 şi 1985, nu se poate spune că este o perioadă de aproape 50 ani.

Cântecul despre care se spune că a fost prezentat în limba română cu ocazia vizitei unei delegaţii române în China avea un mesaj clar, se numea „Aceasta este Moldova mea!” şi credem că acest lucru trebuia arătat în mod clar în carte. De altfel nu înţelegem faptul că ambasadorul Gheorghe Micu nu a întâlnit deloc basarabeni în timpul misiunii sale în URSS. Privind relaţiile româno-albaneze ar fi fost interesant să se menţioneze (nu vedem de ce acum acest lucru ar fi un secret) că ministrul transporturilor din Albania, Luan Babameto, şi-a exprimat în anii ’70 dorinţa de a vizita România, dar propunerii nu i s-a dat curs de către partea română, deşi Babameto menţionase că este aromân şi se ştia că face parte din anturajul lui Enver Hoxha. Este păcat că nu se vorbeşte în carte despre lucrarea lui Vahbi Bala, care a scris despre relaţiile culturale româno-albaneze. În anul 1960 nu au avut loc conferinţe ale partidelor comuniste şi muncitoreşti, ci consfătuiri (aceasta a fost denumirea oficială). La aceste consfătuiri albanezii au apărat poziţia chineză, care era puternic criticată de sovietici. Din acel moment albanezii, ţinând isonul chinezilor, i-au denumite pe sovietici ca revizionişti.

Nu înţelegem de ce nu s-a efectuat o documentare în arhiva Ministerului Afacerilor Externe al României şi respectiv în Albania, pentru a da o bază concretă multora dintre afirmaţii. Ar fi fost interesant de auzit mai multe despre colaborarea albano-chineză în domeniul politic, despre reţeaua de partide marxist-leniniste sprijinite de cele două ţări, activitate care a constituit într-o perioadă principalul aspect al politicii Albaniei comuniste. Din surse verificate aflăm că Gheorghe Micu nu a fost în Albania în timpul evenimentelor sângeroase din 1997, iar în carte apar dezinformaţii despre acest subiect. Nu înţelegem de ce nu apar în acset „manifest” diplomatic numele celor doi veterani ai comunităţii albaneze din România, Gelcu Maksutovici şi Baki Ymeri. L-am auzit cândva pe ambasadorul Gheorghe Micu vorbind despre Kavaja ca fiind o „Timişoară” a Albaniei, precum şi despre familia albano-română a unui medic din Kavaja. În carte nu este nimic despre aceasta. Oare de ce? Nu a dat voie ALAR?

Această ocazie ne aduce aminte de denunţul întocmit la inspiraţia ALAR împotriva Uniunii Culturale a Albanezilor din România, publicat în „Cronica Română” (2001). Oare care dintre „activiştii ALAR” avea legături cu lumea literară pentru a-l convinge pe Răzvan Voncu să semneze un articol despre UCAR şi să calomnieze o revistă şi persoane pe care nu le cunoştea? O faptă tipică în genul colaborărilor la „Sigurimi”. În final, din păcate este vorba despre o carte care umbreşte respectabila carieră diplomatică a ambasadorului Gheorghe Micu, probabil datorită politicii consecvente a ALAR şi a „deputatei” Oana Manolescu, care se bazează pe o atitudine cel puţin ciudată faţă de Albania şi problemele albanezilor din alte ţări.