Când te cheamă o carte şi ţi se lipeşte de suflet

De când mă ştiu, am iubit cărţile, dar şi pe făuritorii lor. În timpul lecturilor, întotdeauna am dialogat cu autorul cu care mă întâlneam printre rânduri şi nu de puţine ori «convorbirea» se prelungea şi după ce încheiam lectura. Cu atât mai mult era de aşteptat ca acum, când am întâlnit un scriitor precun Constantin T. Ciubotaru, conjudeţean de-al meu – dar nu născut, ci doar făcut teleormănean, fiind strămutat din zona Sucevei – să fac un popas pentru a nota primele impresii după ce am avut sub priviri cartea sa “Pitici pe creier” şi mi s-a lipit de suflet. Nu am pregătirea necesară pentru a face critică literară, am fost profesoară de limba şi literatura română ca şi scriitorul Constantin T. Ciubotaru, dar atunci când scriu despre un autor o fac din admiraţie şi mulţumire pentru că mi-a stârnit bucuria revelatoare a lecturii. Şi acum, ca mai întotdeauna, eu nu pot să scriu decât ceea ce am citit şi cu inima.

Aceste însemnări s-au aşternut aproape singure pe hârtie în timp ce îmi ziceam, chiar de la lectura primelor pagini: se vede că are o mână sigură, o mână exersată cu care modelează cuvintele născătoare de idei, – “piticii de pe creier ” – cum le numeşte autorul, o mână care conduce cu multă siguranţă greutatea cuvântului şi-i modelează forma în fel şi chip.

Un alt aspect ce m-a îndemnat să notez şi care a durat de la primele pagini până la încheierea lecturii, a fost o discrepanţa între ceea ce pare autorul, ca om, pe dinafară şi ceea ce este pe dinăuntru. Sub o aparenţă dură, neiertătoare faţă de răutăţile omeneşti, faţă de strâmba alcătuire a societăţii noastre, folosind adesea maliţia şi şfichiuirea, lăsând impresia de om de temut, se ascunde un om de mare omenie, generos, cald, înţelegător, plin de devotament, cu vocaţia prieteniei. Mi-am întărit aceaste convingeri şi prin câteva rânduri pe care le-a aşternut referindu-se la volumul semnat de mine “Întoarcerea spre obârşii” mărturisind: “… am citit şi recitit pe sticlă, mărind caracterele, sutele de pagini, lăcrimând de emoţia propriilor amintiri, alteori de oboseală”. Până să-i descopăr această trăsătură nu puteam să-mi imaginez că o lectură îl poate face să lăcrimeze de emoţia propriilor sale amintiri, dar şi de oboseala lecturii de care nu se poate desprinde…

Acum mi-l închipui şi ca profesor la catedră, admirat şi iubit de elevi, chiar şi de aceia mai năzbâtioşi în care fierb mai tare hormonii adolescenţei. Şi mai cred că nu puţini dintre ei l-au luat model de viaţă, fiindcă fiinţa umană a fost întotdeauna însetată de modele, indiferent în ce epocă a trăit. Poate de aceea citim mai cu plăcere jurnalele şi scrierile referitoare la viaţa scriitorilor, căci ele ne oferă un mod de a gândi şi de a trăi, modele cu care putem face comparaţie. O astfel de carte, “Pitici pe creier”, ne oferă autorul Constantin T. Ciubotaru, pe care, mărturisesc, am citit-o cu nesaţ. Nu de puţine ori m-am gândit că de m-aş fi găsit în preajma sa, să zicem, colegi de catedră, la Roşiorii de Vede, oraşul unde a modelat tinerele vlăstare de-a lungul carierei sale, mi-ar fi făcut mare plăcere de m-ar fi considerat prietena sa. Dar poate că timpul nu este pierdut, internetul ne poate sări în ajutor.

Dacă această carte mi s-a lipit de suflet desigur, s-a datorat mai multor aspecte ale scriiturii Domniei Sale. Mi-a facut o deosebită plăcere înclinaţia către cunoaştere, către tainele vieţii şi ale lumii. Remarcabilă este şi o profundă cunoaştere a caracterelor umane pe care le-a surprins în volum, cu trăsăturile lor esenţiale, dar şi modul cum prezintă subtile aspecte de viaţă, aparent nesemnificative, dar creatoare de atmosferă, şi mai ales chemarea pentru a deveni scriitor, probabil moştenită de la vărul mamei sale, scriitorul Eusebiu Camilar. Te cheamă cu stăruinţă la lectură aceste pagini în care descrie tenacitatea în urmărirea ţelului de viaţă, în speţă, acela de a ajunge scriitor, chiar din fragedă pruncie, de când simţea că are “pitici pe creier” care nu-i dau pace. Memorabile sunt şi scenele din copilărie, ori lumina viselor şi speranţelor de viitor şi uneori chiar şi cea a fericirii născute din izbândă.

Scrisul său este cel al faptelor verosimile de viaţă, cu date exacte şi nu de puţine ori o realitate crudă din care parcă a pierit însăşi pofta de viaţă. Realismul scrierilor lui Constantin T. Ciubotaru se împleteşte totuşi armonios şi cu înclinaţia spre pitoresc. Adeseori, autorul se amuză de limitele omeneşti, mânuind cu dibacie ascuţişul polemic cu trimitere la Moromeţii lui Marin Preda, cu zâmbetul şugubăţ al lui Ion Creangă, sau dovedindu-se a fi un bun urmaş al genialului I. L. Caragiale.

Scrisul său e plin de vervă. Autorul având o mare abilitate în folosirea mijloacelor de exprimare, are plăcerea jocurilor de cuvinte, a calamburului, a construcţiilor lingvistice inedite, cum el însuşi ar zice: “a pus umărul la cuvinte”, “a potcovit cuvintele”. Cu aceeaşi îndemânare foloseşte şi stilul sobru, acolo unde subiectul i-l impune, ca în paginile în care descrie urmările secetei, lupta cu sărăcia, dezamăgirile, durerile de tot felul, dezastrele războiului, terifiantele zbateri între viaţă şi moarte când tifosul exantematic, provocat de cohorta de păduchi pe care nu pridideau să-i omoare, tifos care a doborât atâtea vieţi omeneşti, un infern prin care a trecut însuşi autorul cu întreaga familie şi care s-a încheiat cu tributul vieţii frăţiorului mai mic.

Critica literară a spus multe şi va mai spune, încă, despre prolificul scriitor Constantin T. Ciubotaru, un scriitor consacrat, membru al Uniunii Scriitorilor din România, cuprins în mai multe antologii şi dicţionare de specialitate, publicat în multe reviste din întreaga lume, inclusiv în “Observatorul”. Eu, recunoscându-mi limitele, mă rezum la a însăila doar câteva cuvinte despre bucuria pe care o poate oferi lectura unei cărţi menite să ţină piept valului de cuvinte, pe cât de regretabil pe atât de des rostite: “astăzi nimeni nu mai citeşte nimic”…

Nu pot să închei fără să transmit autorului mulţumiri pentru bucuria întâlnirii noastre în lumea scrierilor şi a comunicării pe internet, precum şi sentimentul că îl simt teleormănean de-al meu, dar întregit cu ce a fost mai frumos şi mai bun din străbunul meleag al Sucevei lui Ştefan cel Mare şi din caracterul curat al oamenilor pe care Dumnezeu i-a răsplătit pentru credinţa lor cu nobile trăsături morale.

Elena Buică Buni

Toronto, CANADA

sfârşit de octombrie 2012