Expozitie Constantin Sinescu

Va invit cu mare placere si caldura sa luati parte la vernisajul expozitiei din foaierGrand Hotel Phoenicia din Bd. Alexandru Serbanescu nr 87 ,din ziua de 28 Dec. 2012 ,ora 15,00 .Expozita a fost deschisa pe 18 Ian. 2012 si se inchide pe 31 Ian. 2013

Referinte biografice

Nascut la Iasi (10 ian 1953); absolvent al Scolii de Arte Plastice, pseudonim U.A.P. (asociatia Bucuresti); activitate multipla, desfasurata in cadrul multor tabere de creatie nationale(Arcus,Casoaia) si internationale (Franta); a ontinut o serie de distinctii la diferitele editii ale concursurilor tematice colective (locul I pentru “Monumentul eroilor decembrie 1989″; locul I obtinut la expozitiile republicane, in perioada 1987-1989); lucrari ( in marmura, bronz, piatra sau lemn) aflate in colectii particulare autohtone sau in strainatate(Franta, Germania, Italia, Olanda, SUA, Belgia, Elvetia si Austria). -prezenta dinamica, de o acuta sensibilitate, in expozitii de grup( Targoviste, Arad, Deva, Resita, Ploiesti, Bucuresti si Strassburg) si personale (Slatina 1985;Tirgu Jiu 1987;Craiova 1990;Deva 1992;Tirgu Jiu 1994;Deva 1998,2001;”Gala”, Bucuresti 2004,”The Art Point, Bucuresti” 2004,”Caminul Artei”,Bucuresti 2004).

Referinte critice

Constantin Sinescu este unul din exponentii viabili ai unei generatii ce a stiut sa infrunte “lupta cu inertia” timpului totalitar, eliberandu-se de acele inerente tentative de mistificare a realitatii.

Artistul a avut curajul asumarii unei optiuni neviciate de contaminarea ideologicului; el redescopera resorturile naturii umane, printr-o anume explorare in adincime, cum afirma odinioara Noguschi .Orignar din spatiul moldav al elocintei bine temperate, stilul sinesecian vizeaza un demers plastic, asemenea unui indelung exersat “monolog polifonic” (daca ne sprijinim si pe afirmatia autorului, privind eforturile sale actuale de a-si cristaliza o traiectorie a discursului sculptural, oscilind intre autonomie si rigoare semantica). Lucrarile sale, (indiferent de natura materialului folosit -marmura, bronz, lemn, piatra, metal) ,situate in descendenta brancusiana, instituie in intregul lor un cod estetic singular, rod al unei fertile comunicari cu spatiul rarefiat al esentelor.

 

Pentru Constantin Sinescu sculptura devine, in ultima instanta, o “via crucis”, dezvaluindu-se ochiului ca un alfabet primordial, un alt vademecum al existentei.

De la restituirea in imagine sensibila a unei realitati accentuand viata interioara a modelului (ex: “Laura”,”Mama si fica”) ,aflat intre elan si asceza ,la simbolismul unor stari afective, sau a unor mituri arhaizante, artistul ia in posesie, un vast camp al stiintei de a modela si infaptui. Experienta de viata a autorului, conjugata cu reflexivitatea sa organica o contribuţie in mod substantial la definirea unei personalitati si a unei unitati de expresie. Inteligenta plastica a naturii s-a intrecut pe sine, facand arbori;aceea a lui Constantin Sinescu ii continua exercitiul, in simetrii spatiale neobisnuite, proprii legendei( ex: “Lantul genetic”,”Ochiul”,”Rugaciune”, “Simbioza”, ”Scaunul Eternitatii”, ”Reculegere”, ”Poetul”).

 

Artistul se releva azi, in plina expansiune creatoare, in dubla ipostaza: a individualiatii umane si a fiintei sociale, aspirand la un anume echilibru; insa nu spre acceptarea unei concilieri, oricum supusa resemnarii, ci ,spre un echilibru capabil sa includa opera in istorie ,si dincolo de ea, in mit regenerator. Ingemanate in cresterea lor logica, lucrarile sinesciene alcatuiesc un ansamblu comparabil edificiului unei fugi, comunicand,de la reflectare la miscare si inventie, mesajul, eliberat definitiv din captivitatea incertitudinilor. Din aceasta perspectiva, Constantin Sinescu ramane un explorator in Universul “semnelor pure”.

Armand Steriadi critic de arta

“Constantin Sinescu este un talent viguros, care a inchis soarele in tulpina unor copaci din paduri seculare, cioplindu-i sub arsita verilor senine pentru a prezenta celor de azi si celor ce se vor succede dupa noi eul artistic pornit din neguri de timp sa releveze esentele lumii in miscare…”

Prof. Ion Mocioi

“Incercarea de a deslusi forma prin idee a durat ani de munca in care artistul a transformat cu rabdare lemnul si piatra, le-a facut sa-l asculte cuminti, sa-si dezvaluie esenta in opere de arta …”

Dl.Emanoil Popescu

“E neindoielnic ca sculptorul C.Sinescu face parte din aceea categorie speciala de artisti ce sunt, nascuti si nu facuti sa faca sculptura fie ca-i vorba de busturi, statui sau grupari statuare ce se disting printr-o expresivitate plastica si un rafinament deosebit in stapanirea volumelor…”

Critic de arta -Dl.Ilie Rosianu

“Aceasta ultima expozitie a sculptorului Constantin Sinescu se constituie intr-o marturie grava si senina a unei maturitati creatoare.El mergepe drumul deschis de Brancusi , cel al cautarii esentelor acestei lumi, al organizarii si relevarii unui univers nuclear(in sensul unei lumi concentrate constituita din nuclee de forma).

Operele sale ne fac sa ne cunoastem mai bine conditia de spectatori si traitori ai frumosului:pornind din interiorul nostru pentru a contempla interioritatea cosmica.”

Expert de arta Dl.Lucian Radu Stanciu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Citeşte tot articolul

Poveste Veche de Sfînt si Fericit Crăciun

Leonard Oprea – Poveste Veche de Sfînt si Fericit Crăciun

 

Vestea despre întoarcerea lor se răspîndise în cetate de cîteva zile. De la rege, cavalerii săi şi pînă la ultimul argat, toţi, bărbaţi, femei şi copii fuseseră cuprinşi de însufleţire. Doar preoţii se încruntaseră şi chemaseră Cuvîntul lui Dumnezeu în sprijinul neîncrederii lor. Însă nu‑i băga nimeni în seamă. Aceeaşi întrebare şi speranţă, aceeaşi teamă şi uşurare, acelaşi rîs şi aceleaşi lacrimi zbuciumau sufletul atît al porcarului, cît şi al regelui.

Trecuseră peste ei ani de războaie neîntrerupte, ani de foamete şi ciumă, ani de îngheţuri şi secetă, ani parcă de sfîrşit de lume, scriau cronicarii, oftau schimnicii şi întreaga cetate se ruga acum pentru izbăvirea pe care cei doi aleşi puteau să i‑o aducă.

Magul şi Cavalerul Rătăcitor fuseseră trimişi să caute, să afle şi să aducă Efigia şi Epitaful, după cum spuneau înţelepţii din vechime, singurele în stare să făurească mult dorita cheie a izbăvirii oricui în viaţă. Căci în faţa Morţii, se ştia, cu toţii sîntem egali.

Degeaba încercaseră preoţii să propovăduiască, „…aşa trebuie să fie, pentru păcatele voastre Dumnezeu şi‑a întors faţa de la voi…”, fiindcă ei înşişi necinsteau Scriptura. Oamenii, de la rege la porcar, ştiau că şi popii minţiseră, huliseră, curma­seră viaţa semenului. Ştiau prea bine că Domnul are căile Lui şi puţini sînt cei aleşi. Se rugaseră totuşi, dar parcă era prea tîrziu. Aşa că, înnebuniţi de spaime, hotărîseră. Aşa că trimiseseră Magul şi Cavalerul Rătăcitor să le afle izbăvirea, Efigia şi Epitaful.

Ningea cu fulgi mărunţi răsuciţi de firave fuioare de vînt şi era soare şi mîine avea să fie Crăciunul. Semn bun, îşi spuneau. Şi rîdeau pentru norocul lor. Cu mic, cu mare ieşiseră în faţa porţilor cetăţii: regele şi cavalerii săi, numai blănuri de jder şi hermină, catifea vişinie, diamante şi safire, armuri străluci­toare, panaşe înfoiate, armăsari cu greu stăpîniţi. Iar episcopii şi cardinalii cu aur şi purpură, iar poporul cu mîinile, faţa şi gîtul spălate, cu pletele colcăind de păduchi, dar desţelenite, în haine de sărbătoare stînjenindu‑l, şi freamăt şi mare aşteptare simţeai acolo, în faţa porţilor cetăţii. Din poruncă regală, cîrciumarii dăruiseră vin şi cîrnaţi, saltim­bancii se rostogoleau prin zăpadă şi, toţi, toţi îşi doreau izbăvirea.

Porci şi găini se strecurau printre picioarele mulţimii. Picioare care loveau. Grohăitul scurt sau guiţatul, cotcodăcitul în fel şi chip şi hohotele într‑un curios zumzet de veselie plutind o dată cu fulgii în lumina soarelui. Deodată se făcu tăcere. Doar cîrîitul unui cocoş, mîrîitul vreunui cîine, un nechezat înfundat. Apoi, cîmpia netulburată în albul ei; atît de întunecată şi întinsă pădurea din apropierea cetăţii.

Cei doi ajunseră în dreptul uriaşului arc de piatră cenuşie al porţii cetăţii. În faţa regelui, descălecară. O simplă şi scurtă plecăciune. Magul: înalt, drept, uscat, cu tunica ponosită şi mantia zdrenţuită la poale. Doar toiagul fermecat părea să‑i fi rămas acelaşi. Cavalerul Rătăcitor: puternic, avînd pri­virea aspră şi chipul îmbătrînit, dar liniştit şi semeţ fiind în armura lui scrijelită. Doar spada părea că zvîcneşte în pumnul strîns pe mînerul ei.

Regele răspunse la salut şi le porunci să vor­bească. Şi povestiră molcom, cînd unul, cînd celă­lalt, fiecare arătînd prin cuvinte uimitor de simple, atît de meşte­şugit alese, cum colindaseră lumea în lung şi‑n lat şi cum doar împreună reuşiseră să se întoarcă teferi din căutarea lor, căci Efigia şi Epitaful au avut protectori şi tăinuitori neînchipuit de puternici.

Clare şi răsunătoare, cuvintele lor înfiorau sufle­tele, le încordau precum corzi de arc gata să plez­nească.

În sfîrşit, regele îi întrebă răspicat. Şi dintr‑o dată totul asurzi, atît de adîncă fu tăcerea.

Ochii luminaţi ai Magului şi cei senini ai Cavalerului Rătăcitor se întîlniră. Nimeni nu văzu zîmbetul lor ca un fulg topit de buze înfierbîntate.

– Spuneţi! răsună încă o dată aspră şi nerăb­dătoare porunca regală, iar mulţimea făcu un pas înspre cei doi.

– Aşteptaţi! îi sfătuiră obosiţi.

Fulgerător Magul înălţă toiagul fermecat, iar Cavalerul Rătăcitor roti spada.

Doar nu aveau de gînd să se omoare tocmai acum, în ceasul izbăvirii?! Tocmai acum cînd Efigia şi Epitaful aflate, ştiute, le dăduseră putere de îngeri? Se îngroziră toţi, atît regele, cît şi porcarul. Însă Magul se răsuci pe neaşteptate îndreptîndu‑şi toiagul înspre oamenii de pe partea lui. Spada şuieră înspre cei de pe partea Cavalerului Rătăcitor.

– Aşteptaţi! biciuiră aerul vocile celor doi.

Cîteva femei ţipară înăbuşit, cîţiva cavaleri traseră frîiele şi armăsarii ridicaţi pe două picioare nechezară.

– Aşteptaţi! şi cei doi păşiră repede fandînd o dată, de două ori.

Mulţimea se trase înapoi strîngîndu‑şi rîndurile, sute de inimi zvîcniră şi ochii se rotiră ca la vitele înnebunite de spaimă, la fel la toţi, cu toţii odată.

Magul îşi îndreptă trupul coborîndu‑şi toiagul fermecat. Cavalerul Rătăcitor îşi linişti spada şi le întoarse încet spatele.

– Am spus, auziră oamenii şoapta de piatră.

Cei doi încălecară.

Zgomotul copitelor. Clipe în şir, doar zgomotul copitelor, din ce în ce mai stins.

Într‑un tîrziu, prima sudalmă. Apoi cealaltă şi celelalte. Şi urletul acelaşi, unul. Şi pietrele şuie­rînd. Şi oştenii dînd pinteni cailor. Cavalerii cumpă­nindu‑şi lăncile. Preoţii ţîşnind în faţa mulţimii şi ridicînd Crucea. Şi Dumnezeu şi păcatele…

Iar Magul şi Cavalerul Rătăcitor ca două duhuri topindu‑se în depărtare, înstrăinate de furia spaimei oarbe. Dar ocrotite de jocul fulgilor, de liniştea neclintită a cîmpiei şi a pădurii, şi de Efigie şi de Epitaf.

Amin.

În ajun de Crăciun.

***

 

Old Tale of Holy-Merry Christmas

 

The news of their return had spread across the city. From the King and his knights to the last servant, men and women were all animated by the announcement. The priests alone frowned and called for God’s Word to validate their distrust. But nobody paid any attention to them. The same question and the same hope, the same fear and relief, the same laughter and the same tears tormented the souls of swineherd and king alike.

The years had gone by with endless wars, with famine and plagues, with frosts and dry seasons, years that looked like the end of the world – such read the chronicles. The hermits sighed and the whole city prayed for the redemption that the two chosen men could bring.

For the Magus and the Errant Knight had been sent, as foretold by the wise men of yore, to seek and fetch the Effigy and the Epitaph, which alone could provide the key to any living soul’s redemption. For in the face of Death, as everyone knew, we all stand equal.

In vain had the priests tried to prophecy, ‘…it is as it should be, your sins made God turn His face from you…’, for they too had dishonored the Scriptures. The people, from swineherd to king, knew only too well that the priests had lied, cursed, ended the lives of their own brethren. They knew only too well that the Lord has His own ways and that the chosen ones are but few. Nevertheless they had all been praying, though it seemed it was too late. So that, finally, driven mad by the terror, they had decided. They sent the Magus and the Errant Knight to seek out their redemption – the Effigy and the Epitaph.

It was snowing tiny flakes that swirled with the frail breath of the wind and it was sunny and the next day was Christmas. A good omen, they said and laughed at their luck. They had all gathered outside the city gates: the king and knights were all dressed in marten and ermine fur, purple velvet, diamonds and sapphires, the people had washed their hands, face and necks, had combed their hair that still swarmed with lice, and were wearing their awkward best for the occasion, and there was fretting and restlessness outside the city gates. By order of his majesty the king, the innkeepers offered wine and sausages, the jesters tumbled in the snow, and all, all yearned for redemption.

Pigs and chickens sneaked through the legs of the crowd. Legs that kicked. The sudden squeals and various cries merged with the peals of laughter in a strange humming mirth that floated all around with the snowflakes in the sunlight. Suddenly there was silence, except for the scarce cockcrow, dog snarl, or the soft neighing. Then the field of undisturbed white and the dark deep forest nearby froze.

The two reached the magnificent gray stone arch of the gates. They dismounted in front of the king. A short simple bow. The Magus: tall and thin, worn tunic and ragged cloak. The magic stick alone looked the same. The Errant Knight: strong, rough looks and aging face, yet quiet and proud in his scratched armor. The sword alone seemed to throb in his closed fist.

The king returned their greeting and ordered them to speak. They took turns to tell their quiet tale, each showing in strikingly simple words, so masterly chosen, how they had traveled the whole wide world and how they had managed, together, to return safely from their quest, for the Effigy and the Epitaph had unimaginably powerful protectors and keepers.

Clear and resounding, their words stirred the souls, like bowstrings ready to snap.

Finally, the king demanded the unequivocal result. And everything went deaf, for such was the depth of the silence.

The glowing eyes of the Magus and the clear eyes of the Errant Knight met. No one saw their faint smile like a snowflake melting on feverish lips.

‘Speak!’ the royal summons was heard once again, and the crowd took an eager step towards the two men.

‘Wait!’ came their tired advice.

Instantly, the Magus raised his magic stick and the Errant Knight drew a circle with his sword.

What were they going to do – kill each other now, in the hour of their redemption?! Now that the found Effigy and Epitaph had bestowed angelic powers on them? They all gasped, from king to swineherd. But the Magus turned on his heels unexpectedly and pointed his stick at his side of the crowd. And the sword whisked to the side of the Errant Knight.

‘Wait!’ the two men’s voices lashed the air.

A few women yielded subdued cries, a few knights pulled at the reigns and their steeds rose on their hind legs and neighed.

‘Wait!’ and the two took a quick charging step, then another.

The crowd shrunk back, hundreds of throbbing hearts, eyes rolling like those of terrified cattle, all the same, all at once.

The Magus straightened up and brought down his magic stick. The Errant Knight subdued his sword and quietly turned his back on them.

‘We have spoken’, their rocky whisper reached the crowd.

The two men mounted.

The sound of the flying hoofs. For a while, there was nothing but the flying hoofs, dying away.

Eventually, came a late curse. Then another, – then the others. And the whizzing of the flying stones. And the soldiers spurring their horses. The Knights balancing their lances. The priests rushing in front of the crowd, raising the Cross. And may God and may the sins…

The Magus and the Errant Knight melted in the distance like two ghosts, estranged by the fury of blind terror. Yet protected by the play of the snowflakes, by the undisturbed silence of the field and the forest, by the Effigy and the Epitaph.

Amen.

By the Christmas Eve.

***

From

Trilogy of Theophil Magus – the Truth

Citeşte tot articolul

În orice staul Pruncul sfânt se naşte

Adrian Munteanu

 

În orice staul pruncul sfânt se naşte

Pe fânul proaspăt, tainică zăbavă.

Se va alege grâul copt de pleavă

Şi-n jurul casei mielul blând va paşte.

 

Câte-un Irod va picura otravă,

Răpind sfinţirea adunată-n moaşte,

Supuşi ostaşi trimişi spre-al recunoaşte

Nu-l vor vedea în jur de-atâta slavă.

 

Trei magi spre iesle blând îngenunchează

Nădăjduind să frângă un blestem.

De-asupra noastră suie-n veci o rază,

 

Aprinde-n noi speranţa ce-o avem.

În gând curat un veşnic foc veghează

Şi fiecare sat e-un Betleem.

 

2012

 

Citeşte tot articolul

Poveste despre un Pustnic

Leonard Oprea – Poveste despre un Pustnic

 

Există un început şi un sfîrşit în toate: sau poate că nu.

Există cuvinte rostite înlăuntrul şi în afara noastră şi astfel se înalţă şi se prăbuşeşte întruna totul în noi şi dincolo de noi de cînd e lumea; sau poate că nu.

Există în fiecare dintre noi Cuvîntul Acela…; sau poate…

A fost odată ca niciodată, că de n‑ar fi nu s‑ar povesti…

Trăia deci, pe la sfîrşitul secolului XX după Christos, undeva (ei bine, da, oriunde vreţi…) un om. Un bărbat între două vîrste. Omul nostru – cu familie, copii şi aşa mai departe – trăia ca alte miliarde de oameni în societate, complet dependent de legi, taxe, maşini, computere, avioane, vize, politicieni, talk‑show‑uri televizate, ziare, fotbal, tratate internaţionale, schisme religioase, concedii, medici, contabili, ulei, carne, lapte şi pîine, cu alte cuvinte, trăia complet dependent de societate.

Dar, omul nostru – ca atîţia mulţi, ce mai, practic ca toţi oamenii – îşi dorea să fie independent. Măcar aşa, un strop. Bineînţeles, fiecare încearcă asta – cum poate (în funcţie de ce are, de la culoarea ochilor pînă la contul din bancă, sau altfel).

Omul nostru aflase şi el de spusele unuia – care prin găselniţa asta devenise celebru; mulţi erau convinşi că, deh, uite ce baftă au unii, scoţi două‑trei vorbe şi gata, eşti trecut în dicţionare –, vorbe care i se întipăriseră adînc în cuget: „Secolul XXI va fi religios ori nu va fi deloc”.

Ei bine, spre deosebire de mulţi alţii, nenumăraţi, omul nostru chiar a vrut să afle ce Sfîntul Duh înseamnă chestia asta.

Fireşte, nu vă aşteptaţi ca serialele de televiziune mondiale, cum ar fi „X‑Files” sau „Millennium” ori rubricile de astrologie din orice publicaţie de oriunde, ori cărţile despre sfinţi şi magi, ori slujbele şi mesele rotunde ale popilor, ori…, ce s‑o mai lungim, părerile prietenilor să‑l fi lămurit în vreun fel. Însă, trebuie să recunoaşteţi, efortul omului nostru era merituos, chiar lăudabil.

Pînă la urmă, după vreo doi‑trei ani, omul nostru, vrînd‑nevrînd, aşa, mai pe tăcute – gura lumii, gura lumii… –, aşadar, omul nostru şi‑a făcut rost de o Biblie şi s‑a pus pe citit. Cu reală rîvnă.

Lectura asta i‑a cam luat ceva timp. Şi a făcut‑o ca pe o facultate la fără frecvenţă. Adică destui ani, că, deh, familia cere, pensia e bună şi ea la ceva, iar Biblia nu e Biblie dacă nu te ajuţi cu fel şi fel de dicţionare, fel şi fel de cărţi, de comentarii şi, uite aşa, parcă e o carte pentru veşnicie.

Toate bune şi la locul lor, iar omul nostru dospea în el aluatul erudiţiei. Da, da, viaţa şi lumea îşi urmau cursul.

Şi, periodic sau mai puţin periodic, omul nostru revenea cu gîndul – căruia îi zicea, acum, meditaţie – la vorbele acelea de la care începuse totul.

Normal, pînă la urmă a venit şi ziua în care a lăsat totul, dar totul deoparte şi a început să se gîndească la Dumnezeu. Bineînţeles, mai ales după ce a constatat că frumosul cozonac al erudiţiei are gust de mucegai.

Gîndindu‑se mai întîi din cînd în cînd şi pînă ce s‑a trezit că face asta zilnic, gîndindu‑se şi iarăşi gîndindu‑se la Dumnezeu, omul nostru a ajuns să se roage, să pună întrebări, să aibă dorinţe, să spună rugăciuni.

Şi totuşi, problema lui – acele vorbe de la care începuse totul şi pe care, doar pe acestea nu le putuse uita – nu era cîtuşi de puţin rezolvată.

Într‑un amurg de viaţă s‑a decis să‑şi părăsească familia, nepoţii, prietenii, adică societatea, şi să pribegească prin lume – desigur, ca modest turist – doar, doar va afla răspunsul dorit. Deja nu mai conta pentru el cît de bun sau cît de rău va fi răspunsul, conta doar atît: să fie.

Şi se înţelege de la sine că îi vorbea întruna Lui Dumnezeu. Fireşte, sigur că da, nu ca un habotnic, nu ca un sectant, nu ca un misionar, nu ca un pocăit, nu, nu; Îi vorbea Lui Dumnezeu ca un om obişnuit şi puţin necăjit.

Pribegia sau turismul planetar – spuneţi‑i cum vreţi – s‑a dovedit pînă la urmă a fi fără de folos.

Dar omul nostru n‑a încetat să‑I vorbească Lui Dumnezeu nici cînd, întors acasă şi, la doi paşi de sfîrşitul vieţii sale, a constatat – de ce să nu recu­noaştem, cu destulă seninătate – că unii îl părăsiseră, alţii îl uitaseră şi că familia îi cerea, într‑un fel sau altul, să‑şi facă testamentul.

Da, a venit şi ziua aceea cînd omul nostru, singur‑singurel în odaia lui sărăcăcioasă precum o chilie, a rostit rar şi oarecum disperat:

– Spune‑mi Doamne, Dumnezeul meu, spune‑mi Te rog!

Şi, după o tăcere ca de piatră, a auzit rostit şi nerostit, înlăuntrul şi în afara sa, fără început şi fără sfîrşit, dar înţeles cam aşa:

– Dar omule, lasă‑Mă să‑ţi vorbesc! Lasă‑Mă măcar o dată să‑ţi vorbesc!

Şi, cîte zile a mai trăit, omul nostru a tăcut şi a ascultat.

Şi a aflat. Mai mult decît îşi dorea să afle.

***

 

The Tale of a Hermit

 

There’s a beginning and an end for all – or maybe not.

There are words to be spoken within us and without that all may rise and fall eternally in us and beyond us from the beginning of time – or maybe not.

And there’s That Word in each of us – or maybe…

Once upon a time…

There lived a man towards the end of the twentieth century after Christ, somewhere (all right, wherever you wish). A middle-aged man. A man with family and children and all that, living like other billions of people in the human society entirely by laws, taxes, cars, computers, planes, visas, politicians, religious schisms, holidays, doctors, accountants, oil, meat, milk, and bread, in other words, a socially dependent man.

Yet our man, like so many others, like everyone else, practically, wished to become independent. At least a bit. Naturally, everyone tries as well as they can (according to their rank, their eye color, their bank account etc.).

***

Our man had learned about somebody’s words – which had made that person famous and many think, o, how lucky some people are, you come up with a couple of clever words and next thing you know you’re in all dictionaries and encyclopedias – words that have sunk deeply into his mind: ‘The twentieth century will be religious or will not be at all.’

Well, unlike many, unlike countless others, our man really wanted to find out what in God’s name those words meant.

O, do not expect that X Files or Millennium or the newspaper astrology columns, or the books on saints and magi, or the masses and round-tables of the clergy or other such things enlightened our man in any way.

But you have to admit that his was an honorable effort.

Finally, after a couple of years of searching, our man quietly bought a Bible and started reading. Quite industriously.

The reading took him a while. He undertook it like extra-mural courses. Over several years, for there are obligations to one’s family, to society, and you can’t deal with the Bible without the aid of all kinds of dictionaries, and books, and commentaries, and it’s like this book goes on for an eternity.

All went well and the dough of erudition was rising in our man. And, yes, yes, the world kept on turning as it should.

And every now and again, our man returned to the original thought, which he now called a ‘meditation’, to the words from where everything had started.

And, naturally, there came a day when he dropped everything and started thinking of God. Of course, this happened as soon as he learnt that the wonderful cake of erudition tasted moldy.

Gradually at first, then daily, thinking of God over and over again, our man finally started to pray, have wishes, ask himself questions, and supplicate.

And still his problem, the words from where everything had begun and which were the only ones he had not forgotten, was not solved.

At the dusk of his life he decided to leave his family, his grandchildren, his friends, society altogether, and set on a pilgrimage, as a modest tourist, naturally, hoping that maybe he was going to find the answer. It was all he asked for, no matter how good or bad that answer might be.

It goes without saying that by now he was speaking to God on a regular basis. Not as a bigot, naturally, or a sectarian, or a missionary, no, no. He spoke to God like a regular and slightly upset man.

His pilgrimage or planetary tourism, call it as you wish, finally proved useless.

But our man never stopped talking to God, not even after he eventually returned home, and when, no more than a couple of steps away from the end of his life, he realized – quite serenely, we have to grant him that – that some had forsaken him, some had forgotten him, and the family, well, the family rather pressed him to draw his will.

O yes, the day came when our man sitting all alone in his shabby, cell-like room spoke out in relative distress:

‘Tell me, my Lord, please tell me!’

And after a stony silence, he heard something half-uttered and half-unuttered, within him and without, with no beginning and no end, and to be understood somewhat like this:

‘But let Me speak, man! For once, let Me speak!’

And for the rest of his days, our man kept quiet and listened.

And he learnt. More than he wished to learn.

***

From:

Trilogy of Theophil Magus – the Truth

Citeşte tot articolul

În prag de Anul Nou 2013

Pentru că omul simte uneori nevoia să aşeze în talerele balanţei datul cel trăit, dar şi pe cel adăpostit de tainiţele sufletului său şi să facă un bilanţ, cel mai potrivit este ca să tragă linie atunci când mai urcă o treaptă în necruţătoarea trecere a timpului, la cumpăna dintre ani. Iată că la acest prag fac și eu un popas acum, căci numai măsurând bine faptele din trecut poți să alcătuiești tiparul după care să le poţi croi, mai apoi, pe cele ce le vrei împlinite. Privirea pe care o aruncăm asupra vieții este, de fapt, privirea care se îndreaptă spre noi înșine; uitându-ne în jur, vom găsi întotdeauna ce căutăm, fie lumina, fie umbra și luându-le ca reper, pornind de la acestea, vom construi pilonii noilor fapte de viață. Anii senectuții m-au învățat să mă bucur de viață, să mă sprijin pe tot ce este frumos și bun și, pe cât posibil, să extrag esența. Firea mea optimistă îmi aduce în faţă, mai întâi împliniri și frumuseți, asemenea apelor care curg de la înălțime, unele de la Înălțimea Proniei Cerești. De aceea, privesc anul care a trecut cu sufletul, iar pe cel care vine cu ochii minții, dar și cu aripi de vis.

O realizare importantă pentru mine a acestui nou an, este aceea că el îmi va rotunji vârsta la 80 de ani. Pentru frumoasa vârstă, marcată de o cifră alcătuită din două numere creionate numai din rotunjimi nu e meritul meu, ci mai de grabă al părinților și Divinităţii, cărora le aduc cuvinte de caldă mulțumire; eu, doar am mai vegheat să nu cumva să se deterioreze darul cu care m-au înzestrat. Întâmpin această vârstă cu bucurie și străduindu-mă, atâta cât îmi stă în putință, să nu renunț la urcuș, oricât de lent ar fi el. Toată lumea știe că e mai bine să privești lumea de un delusor mai sus, decât de sub el.

Pentru mine, delușorul acesta a însemnat în anul care se încheie apariția celei de a șasea cărți, din şirul celor tipărite de-a lungul activităţii literare începute la vârsta de 70 de ani. S-a întâmplat în urmă cu 10 ani, cu sprijinul revistei “Observatorul” din Toronto căreia îi datorez debutul literar, și mai apoi primind suportul regretatului cărturar Artur Silvestri. Le închin un gând de recunoștință

Tot în acest an aniversar am cules roadele strădaniei celor 10 ani de peregrinări pe tărâmul creaţiei, din buchete de cuvinte aşezate cumpanit, în scrieri prin care am încercat să reclădesc adevăruri ale vieţii din petice de culori şi forme diferite. Mai concret, este vorba de comentarii de critică literară, câteva emisiuni la radio şi televiziune, texte publicate în mai multe reviste răspândite prin lume, apariţii în dicţionare ale scriitorilor şi în diverse antologii, mai multe premii şi diplome, dintre care amintesc două, primite în ţara de adopţie şi semnate de Prim-ministrul Canadei, Stephen Harper şi Prim-ministrul provinciei Ontario, Dalton McGuinty.

Ce mi-aş putea dori mai mult ?! Ca să-mi îmbrac optimismul în cele mai calde culori, încerc să îmi închipui… cum ar fi peste câţiva ani dacă s-ar adeveri urarea făcută de o prietenă dragă mie: “Îţi doresc ca la împlinirea celor 100 de ani să primeşti diploma de la Regina Angliei!”

Dar iată că din toată paleta complexă a aspectelor vieţii, eu am ales să vorbesc acum doar despre cel al creaţiei, scrisul, lumea în care vieţuiesc rostindu-mă pe dinăuntru şi în care fac să se împlinească şi neîmplinirile, lumea aspiraţiilor animate de un optimism febril, plină de căldura şi lumina care facilitează accesul omului la puritatea esenţelor dintâi.

Ce-mi mai doresc pentru anul care vine? Doresc ca spiritul meu deschis să intre într-o relație și mai bună şi mai armonioasă cu oamenii, cu natura, cu locurile mai importante ale lumii în posibile călătorii, în relația cu Divinitatea. Îmi doresc să pot păși înainte măcar ca până acum pe același drum, să pot călători în lumea revelatoare a cuvintelor ca într-un spectacol al lumii, să găsesc acele cuvinte care cuprind viața în cupele lor. Mi-aș dori ca scrierile mele de suflet să ajungă la sufletul românilor, atât de tulburat în aceste vremuri, dar și la inimile canadienilor, frații mei adoptivi și cu mai mult noroc… Tuturor celor care îmi citesc scrierile le aduc mulțumiri, chiar și atunci când părerile noastre nu se suprapun, căci diversitatea umană dă întotdeauna mai multă culoare vieții.

În noul an 2013, tuturor vă doresc zile senine, sănătate și împliniri!

LA MULȚI ANI !

 

Elena Buică – Buni

Toronto, Canada

 

Citeşte tot articolul